Drum în Neastâmpăr

Textul de mai jos este scris de Aura, căreia îi mulțumesc pentru răbdare și pentru că a ținut pasul cu noi într-o călătorie deosebită prin ținuturile vestice ale Norvegiei. Jos de tot puteți vedea și clipul la care eu și Laurențiu am muncit mult și cu bucurie. Și din cauza căruia am ratat o mulțime de imagini. 🙂

Cu ce gânduri trebuie unul să se-mpace pentru a intra a doua oară în bocancii unde apa se umflă la fiecare pas şi popas? Nu-mi aduc aminte neted, dar ştiu că dacă n-o făceam însemna că îmbătrânisem, şi mai mult, degeaba.  Un gând ocupant care îmi dă mereu târcoale, un pas care mă invită să-l despic pe următorul şi tot aşa ajung într-un nonloc răpitor. Şi e un nonloc nu pentru că nu ar exista, ci pentru că dacă i-aş spune altfel, ar fi un loc nelalocul lui de frumos, de care nu m-aş putea apropia pe hartă decât aleator într-o zonă central-vestică a Norvegiei. Iar dacă ar fi să-l descriu, aş vorbi despre şisturi printre paturi dese de muşchi, pulberea de ceaţă, ciuperci zdrenţuite şi copaci muţi pe dinafară şi fermecaţi pe dinăuntru. Iar acesta a fost doar primul contact cu natura norvegiană. Undeva pierdută, acolo o dumbravă minunată ştiu că aşteaptă următoarea escală – ce curioşi îi va aduce?

IMG_0996_2

Nas curgător în rafale dese, dureri de cap şi ameţeli care rimează în acord perfect cu serpentinele, umezeala care dă coate să-ţi intre-n os, bagajele care stau uneori mai comod decât pasagerii, toate acestea nu erau desigur decât mofturi faţă de ce ne oferea spaţiul din largul ochilor. Case la casa lor, bine aşezate şi în acord unele cu altele. Ba cu pălărie de iarbă pentru izolare termică, ba cu ferestrele adormite. În largul drumului, căsuţele-toaletă sunt mai la tot pasul, fie că e şchiop, fie că ai compasul mare. La fel şi campingurile – singura condiţie aici este să te depărtezi un pic de aglomerările urbane unde ofertele de cazare se întind boiereşte la cine-ştie-şi-nu-vrea-să-dea-mai-mult-cât. Cunoscând însă faptul că terenurile pentru campament au băi încălzite cu duşuri şi bucătării utilate unde apa rece şi cea caldă curg fără reţineri în schimbul sumei de 60 coroane norvegiene (echivalentul a 30 lei) – cine să le reziste?

IMG_1014

Noaptea îşi pierduse pulsul, iar zorii care-i luaseră locul tăvăliseră cerul într-o pulbere gravă de nori. Aşa se deşteptau gândurile dimineţilor norvegiene, într-un soi de bună dispoziţie complice. Sacul de dormit şi-ar fi scuipat conţinutul zburdător afară dacă n-ar şti că-l aşteaptă un alt sac, de compresie.

Ziua curge pe mersul călătorului. Ai vreme fotogenică, vreme de călărit kilometri în maşină şi vreme de cercetat poteci de munte.  Pionii sunt trei: Laurenţiu, Dorin şi Aura. Armamentul tehnic numără un GoPro, un Nikon D4, un Nikon D7000, un Canon 450D, cu obiectivele lor tele sau wide, dar şi strămoşescul Nikon D40 folosit când ca presse-papier, când pentru fotografie. În Norvegia lumina e o grozavă ghiduşie: vine, pleacă, mai ciupeşte un vârf de munte, mai trage de moţ un nor, se-nvârte într-un picior de rază şi apoi se dizolvă în alte tonuri, grave. Cât despre vreme, am văzut zăpadă la mijloc de septembrie şi la altitudini relativ joase, ne-am întâlnit cu vântul cel mai aprig (care-a culcat la pământ cortul nostru zdravăn), am fost puşi de ploaie în saramură, şi nu de puţine ori, dar am avut parte şi de “vreme bună”.  Ana, care ne citeşte acum, râde; ea ştie că nu există vreme rea – şi mai ales în Norvegia – există numai îmbrăcăminte mai mult sau mai puţin potrivită. Şi de la ea ştiu şi eu şi voi acum.

IMG_1038

Cum câştigăm altitudine, dezordinea gălăgioasă a culorilor iese din camuflaj. Toamna o găsim răvăşită ca o actriţă machiată în grabă. Ne place aliajul ei, adulmecăm drumuri spre vârfuri şi răsărit de soare. Mai sus, mai sus, ceva ne cheamă. Frontalele treze pe o linişte surdă, care acasă e pe cale de dispariţie. Lăsăm în urmă un nesmintit fiord cu nume Geiranger, urcăm spre vârful Dalsnibba. Acolo sus, zăpada arată ca o furie scăpată din labirintul muntos. Urcăm pe ea şi ea pe noi. Nu-mi aduc de atâta frig aminte şi nici nu uit ce văd când sunt pe vârf. Laurenţiu şi Dorin s-au transformat treptat în norvegieni. Rezistă frigului, apar şi dispar în zare precum nişte năluci călare pe trepied. Dovezile sunt capturate. Prada nu fu deloc uşoară. Iar acesta a fost traseul meu preferat. Pentru Laurenţiu şi Dorin cred că Trollveggen a produs o satisfacţie asemănătoare. N-aş sti sigur, dar ce te face neclintit de admiraţie când dai piept cu cel mai înalt perete vertical de stâncă din Europa? Nu ştiu despre cei care încearcă aici cele mai extreme sporturi, dar mie una mi se pare că locul toarnă spaima în ochii celui ce de sus priveşte hăul. În jur – o mare de munţi. Drumul la întoarcere a fost alunecos şi înşelător, iar în noaptea târzie, prăbuşiţi în cort, foamea rămase ca un nod în gât.

IMG_0918

Schimbăm campingurile mai des decât tricoul. E un acel “domol” al locurilor aşezate care potoleşte gândul de aventură. Praful aici nu se pune niciodată după cum observă Laurenţiu, nici nu are cum la cât plouă. Şi plouă, plouă mereu în unghi drept sau strâmb când dă vântul ghiont. Şi totuşi, sunt atâtea de făcut aici, că de multe ori uiţi la cât se închide campingul şi supermarketul (în rarele ocazii când îl găseşti prin sălbăticie). Meniul sau “regimul alimentar” se repetă atât de des încât nici tăcâmurile nu-l mai înghit. Şi ce dacă…

Iar dacă Dorin a rămas în inerţia trăirilor de pe vremea acelor zile de vacanţă când se transformase într-un trol şi muntele îl avea la picioare, eu oftez la gândul că la radio din 10 cântece, 3 le cântă Bruce Springsteen (aici e de mine!), unul e de la Queen, altul de la Dire Straits. Se aude şi Phill Collins, U2, Sting, INXS, Billy Idol & co.

Au fost şi zile cu baie rară de soare, nopţi cu somn fracturat, căi spre noi înşine pe care nu ne mai avântasem, gânduri înălţate de zmeie şi urme bune în amintirile pe care le strigăm astăzi. Acestea sunt frazele paşilor nordici. Nu le credeţi pe cuvânt, urmaţi-le drumul.

Și clipul de care vă spuneam. 🙂

Norge 10

Publicat în Calatorii | Etichetat , , , , , , , | 2 comentarii

Instrumente la îndemâna oricui I

O fi ciudat sau nu, dar nu am reuşit niciodată să mă asociez cu imaginea clasică a fotografului cu aparatul la gât care umblă prin toată lumea, pe străzi sau pe munţi. Nu, nu sunt eu acela. Şi mai mult decât atât, nu mă pot asocia cu tehnica care stă în spatele, sau mai des, în faţa imaginilor. Adică, atunci când mă privesc pe mine însumi din exterior, nu văd niciun aparat în mână sau la ochi. Văd un om care umblă, care priveşte, care trăieşte. Singur sau cu oameni care-i împărtăşesc sentimentele. Îmi mai pică în mână din când în când un aparat care nu-i al meu. Şi sincer vă spun că nu ştiu ce să fac cu el. Adică ce să testez? Despre ce ar trebui să-mi dau seama? Ar trebui să-mi placă? Habar n-am. E un instrument atât de îndepărtat de felul cum percep eu actul fotografic, încât nu mă pot pur şi simplu identifica cu el. E amuzant dacă stau bine să mă gândesc. Folosesc o unealtă de a cărei prezenţă nu sunt foarte conştient (mai puţin după ce-l scap). Concluzia este că tehnica nu-i punctul meu forte şi nu mizez pe ea atunci când fotografiez.

În afară de partea tehnică a fotografiei, mai sunt câteva instrumente a căror însemnătate ar trebui să fie superioară mecanicii, opticii şi electronicii. Elementul estetic al imaginii este de fapt marea capcană a fotografiei. Se scriu cărţi, se fac cursuri, dezbateri şi analize pentru un set de reguli care se învaţă într-o zi după cum bine spunea cineva într-un interviu. Omenirea insistă să afle mai multe despre principiile esteticii când de fapt le avem adânc întipărite în gene. Sunt persoane preponderent vizuale şi acelea au o înclinaţie nativă spre a descoperi mediul încojurător privind. Înainte credeam că poţi să înveţi cum să compui un cadru. Acum nu prea mai cred. De prea puţine ori gândim cu adevărat compoziţia. E un instinct care se dezvoltă prin practică şi puţină teorie. Dar rămâne un instinct, o intuiţie conştientă. E ca-n sport. Cu cât exersezi mai mult, cu atât îţi creşte capacitatea respiratorie şi rezistenţa fizică. Cam aşa e şi cu estetica. E un fel de rezistenţă vizuală care trebuie antrenată pentru a progresa. Dar când alergăm sau pedalăm, nu prea gândim paşii sau cum se-nvârte roata. E de fapt o treabă valabilă pentru întregul proces fotografic.

Toată lumea are impresia că ştie să editeze imagini. Şi chiar aşa e! Toată lumea se pricepe. Doar că editarea e un instrument ce trebuie folosit cu măsură şi a cărui principală calitate este subtilitatea. Să repet: subtilitatea. În traducere, chestiunea asta se referă la atenţie pentru detaliu, fineţe şi faptul că reuşeşti să nu pui între tine, autorul, şi privitor un zid în calea transmiterii mesajului. Mi se întâmplă des să explic un lucru şi să mă complic atât de tare în explicaţii încât să nu mai ştiu ce vroiam să spun. Cam aşa e şi cu editarea, cu cât e mai simplă şi la obiect, cu atât mai bine. Sunt fotografi, aici mă includ şi pe mine, care cunosc o mulţime de metode avansate de editare: selecţii de tonuri, de culoare, pe zone din imagine, contrast local, tot felul de măşti, îmbinări pentru interval dinamic sau focus, orton, etc. În general, e bine de ştiut cât mai multe despre editare şi de exersat des. Asta ne-ajută să realizăm la final cât de inutilă este de fapt editarea excesivă, atât ca timp, cât şi ca multitudine de metode folosite. În ultimii doi ani, mi-am simplificat modul de lucru în faţa calculatorului destul de mult şi totul a venit cumva natural. E drept că mi-am schimbat şi felul de face imagini, de a vedea lucrurile, însă simplificarea editării a adus o îmbunătăţire în felul de a percepe actul fotografic. Şi ştiu fotografi foarte buni care pot să facă îmbinări de expuneri sau o conversie alb-negru la fel de uşor şi rapid.

Acum o să spuneţi „Bine, bine, şi ce mai rămâne dacă scoatem din ecuaţia unei imagini bune tehnica, compoziţia şi editarea?” Păi nu le scoatem. Toate instrumentele astea un rol cumulativ şi sunt menite să sprijine un element esenţial al fotografiei: conceptul. În general, imaginile de natură sunt idei bazate pe ceva din realitate, care mai apoi sunt filtrate prin experienţele, motivaţia şi sentimentele care ne aduc faţă în faţă cu ceea ce fotografiem. Aşa apare mesajul capabil să treacă de însemnătatea aparentă a subiectului şi să creeze legătura emoţională între imagine şi privitor. Sunt mai liniştit când reduc fotografia la explicaţia de mai sus. Devine simplu şi chiar am şanse să fiu astfel un fotograf mai bun.

Tehnica, compoziţia şi editarea sunt indispensabile, aduc frumuseţea descoperirii când învăţăm despre ele, scot la iveală copilul şi meşterul din noi. Avem nevoie de unelte în munca noastră. Ca să descoperim Spiritul… (după cum frumos de tot spunea Brâncuşi)

În încheiere, încerc un exerciţiu simplu din două întrebări: aţi făcut imaginea care să treacă peste obiective scumpe, reguli de tot felul şi editări pretenţioase şi în faţa căreia să staţi, voi şi cei care vă privesc, în uimire şi linişte? Dacă aţi trăit măcar o dată un aşa moment de inspiraţie, vă simţiţi în stare să repetaţi mişcarea?

În partea a doua, pe care încă nu am scris-o (dar am ideile notate în carneţel), o să mă strădui să găsesc alte instrumente la îndemâna oricui, dar pe care trebuie să le punem mereu înaintea tehnicii, compoziţiei şi editării. Şi care chiar funcţionează. Am fost şi eu foarte surprins la ultimele ture foto când am realizat că dacă pui o persoană aflată la începuturile drumului fotografic, într-un context favorabil pe care îl creezi tu şi nu neapărat mediul, rezultă fotografii surprinzătoare. Detaliez în curând.

PS: Avoiding the Internet Popularity Trap este un articol deschizător de minţi şi care are legătură cu ce-am scris mai sus. Am dat de el accidental, dar aşa mă bucur… Omul mi-a luat gândurile din cap şi le-a exprimat simplu şi pe înţelesul tuturor. Deşi nu toţi vor înţelege, asta e clar.

Rain Catchers

Rain Catchers
Click pe image pentru toată seria.

Publicat în Ganduri | 8 comentarii

Slăbiciunea obişnuinţei

Pedalez în forţă prin pădure. Cred că am parcurs vreo 10 km şi simt că e cazul să fac o pauză. Iau o gură de apă şi brusc mă-ncearcă ameţeala. Aşa-i când corpul e forţat de o minte nestăpânită, ce refuză să lase să treacă o zi (eh, aici mint) fără să fi făcut ceva greu. Se face linişte. Dispare şi ţiutul din urechi, iar ochii îşi încep căutările. Ceva subtil, dar limpede se întâmplă. Trebuie să fi fost ameţeala, cea care m-a pus faţă în faţă cu evidentul unei situaţiei ciudate. Am privit pădurea asta de atâtea ori încât am dezvoltat reflexe compoziţionale. Am tot acumulat alăturări de situaţii şi elemente care mi-au atras atenţia şi pe care le-am fotografiat. Repetitiv şi inconştient. Şi stau bine pe picioare în faţa încercărilor mele de a vedea mereu din altă perspectivă. Privesc într-o tăcere interioară absolută verticalitatea trunchiurilor, petele de lumină laterală blândă ce aprind frunzele, zonele neclare, crengile interpuse, praful şi musculiţele dansând. Aud zgomote familiare, iar răcoarea pădurii îmi calmează ca de fiecare dată respiraţia. Şi totuşi parcă se repetă. Privesc la fel şi nu-mi scot din minte imagini pe care le-am mai făcut. Într-un final îmi dau seama de greşeală. Şi ce senzaţie plăcută! Îmi întorc brusc privirea către o sticlă veche care-mi tot făcea semn s-o ridic. Văd fluturii pe care am tot încercat să-i evit pe traseu (mai exact molia aceea în nouă puncte, amata phegea, care ne-a vizitat ţara). Mă apropii de ei şi-i studiez. Mai departe e o grămadă de crengi ca un adăpost din timpul rezistenţelor. Cărări şi mii de frunze fosilizate. O fantă de lumină perfect orizontală din poiana de la marginea pădurii. Iar eu eram indiferent la toată desfăşurarea de forţe din jurul meu.

Cu timpul ne formăm un stil. Avem fiecare un set de formule care funcţionează. Ne impulsionează să facem mai departe fotografii, să continuăm să descoperim lumea şi pe noi înşine. Sau nu. Căci n-o să ne dăm seama când are loc cu încetineală picajul în deprinderi. E periculos pentru oricine care născoceşte lucruri frumoase din experienţe şi talent, care creează de multe ori din nimic. Obişnuinţa este totuşi sănătoasă, căci demonstrează pasiune. E parte a vieţii noastre şi ne modelează caracterul şi felul de a percepe lumea. Faptul că facem acelaşi lucru de sute şi mii de ori până ne iese este una din calităţile fotografului. Exact, până ne iese, adică atunci când realizăm o imagine bună, dar şi diferită. Asta-i combinaţia care face înaintarea pe un drum propriu, numai al nostru, posibilă. Să copii, chiar şi pe tine însuţi, e foarte la îndemână. Să fii diferit de dragul de a fi diferit e iarăşi la îndemână (şi în afara oricărui scop). Între astea două extreme e o cale de mijloc greu de urmat. O asemuiesc cu o coardă fixată sus de tot între două stânci peste care, atunci când trecem, trăim frumuseţea descoperirii. Dar ca să facem asta, trebuie să ne obişnuim cu înălţimea, cu îngustimea corzii, cu rateurile.

Efortul ameţitor al bicicletei mi-a oferit un punct de vedere nou. Sunt tras de mânecă mereu de căutare, doar că e mai uşor să neglijez şi să mă rezum la ceea ce ştiu deja. Am stăruit atunci asupra acelei realizări subite, am privit cu alţi ochi în jur şi-am plecat. Fericit că încă pot să simt şi să observ în afara spaţiului fotografic familiar. Un declic oportun şi-am ieşit din blocaj. Nici talent, nici inspiraţie, ci doar oboseală. Şi asta-mi confirmă încă o dată că e nevoie de muncă şi-o minte deschisă pentru ca lucruri proaspete să se întâmple.

Capacitatea de a crea este de fapt o căutare necontenită, iar obişnuinţa îşi păstrează importanţa doar dacă include şi elementul descoperirii. A face imagini e un act pe cât de normal şi simplu, pe-atât de revelator de fiecare dată când declanşăm. Fotografia trebuie să ne dezvăluie mereu ceva nou şi să aducă cunoaştere.

(Cu o legătură strânsă cu articolul de mai sus, Guy Tal spunea foarte elegant în interviul pe care l-am făcut împreună acum mai bine de un an, că nimeni nu a primit premiul Nobel pentru conformare. Cât de frumos sună asta!)

Windswept bloom

Windswept bloom

PS: Îmi place ce spune doamna, îmi plac filmările din natură şi cum cade copila în zăpadă. Şi sper să fac într-o bună zi highlining.

[vimeo http://vimeo.com/57370112]
Publicat în Ganduri | 2 comentarii

Retezat – până la cer şi înapoi

Da, exact asta am făcut. Şi de data asta n-am mers de unul singur aşa cum mi se întâmplă când visez. Alături de mine au fost oameni care acum îmi sunt aproape de suflet şi pe care-i respect. Oamenii ăştia frumoşi au făcut ceva ce mulţi fotografi nu fac: au lăsat în urmă confortul, au pornit înainte cu îndoieli şi-au dat piept cu ei înşişi într-una din cele mai grozave zone montane de la noi din ţară, Retezatul. În tura asta foto pe care am organizat-o cu un prieten şi fotograf straşnic, Şerban, n-a fost vorba despre fotografie. La început doar cu fotografia am plecat în minte şi mă gândeam c-o să-i ajutăm să fie mai buni în pasiunea asta. Vroiam să le arătăm indicii către o cale, să le dăm sfaturi care să le fie parteneri de nădejde pe propriul drum anevoios al căutărilor. Am făcut şi asta. Dar a fost mai mult de-atât. A fost o experienţă frumoasă a cunoaşterii. A fost o experienţă a muntelui. Pentru care ai nevoie şi de puţin curaj.

Îl priveam la început cu o oarecare teamă pe Bogdan, care nu mai făcuse asta până acum. Respira abrupt şi repede, iar oboseala îi tăia zâmbetul. La sfârşit l-am privit din nou. De data asta îndelung şi cu luare-aminte. Fiindcă nu mai era acelaşi puşti de 16 ani. Acum pe chipul lui se citea împlinire. Stăpânirea de sine şi tăcerea lui Paul mi-au confirmat că are un ochi pregătit să surprindă tot, de la detalii până la expresii de oameni uimiţi de câtă frumuseţe au în jurul lor. Înţelepciunea şi liniştea interioară au adus o admiraţie nemărginită din partea mea, şi sunt sigur că din partea întregului grup, pentru Eugen. N-am mai întâlnit pe cineva ca el şi nici n-o să mai întâlnesc prea curând. Râsul molipsitor strecurat de Gabi în minţile buimace la 4 dimineaţa (mai puţin în ultima dimineaţă, când în campingul de la Bucura nu se mai auzeau nici măcar sforăituri, atât de greu era somnul, iar eu, ameţit, trezeam oameni nevinovaţi) mi-a dat multă încredere, iar sfaturile lui legate de film mă-ndeamnă la proiecte noi. Raul e o forţă, iar experienţa lui ne-a prins bine. Am remarcat la el un entuziasm matinal pentru fotografie care pe mine n-o să mă caracterizeze niciodată. Blândeţea şi interesul perpetuu pentru explorarea oricărui subiect ale lui Mircea s-au potrivit de minune cu liniştea muntelui. Erik are o dependenţă incurabilă pentru fotografie, iar zăpăceala lui e un ingredient necesar pentru explorare. Noroc că Ana l-a mai temperat din când în când cu adâncimea ei sufletească. Ea ştie să îmbrăţişeze cu toate simţurile locul. Şerban şi Irina sunt oameni de încredere fără de care n-aş fi putut să duc la capăt încercarea asta, oameni cu multă experienţă şi prieteni dragi. Iar Aura… ei bine, ea mă ţine cu picioarele pe pământ şi-mi alungă îndoielile în vremurile tulburi. Secretul ei e-o voie bună din altă lume adusă de fiecare dată la momentul potrivit şi-un echilibru sufletesc împărtăşit cu grijă unui om care-şi înfruntă temător furtunile. Dacă sălbăticia naturii are chip, e-al ei.

Am învăţat multe lucruri frumoase de la oamenii ăştia, dar mai ales am aflat despre deschidere, îndrăzneală şi bun simţ. Cu ajutorul lor, îmi clădesc şi eu încrederea că un vis poate fi trăit. Mi-a plăcut să fiu acolo cu ei, chiar dacă sunt introvertit până în măduva oaselor. Şi-am ales să duc oameni pe munte şi să-i ajut, tocmai fiindcă e greu pentru unul ca mine. Dar dacă nu e greu, nu are rost. Confortul stării de fapt e o capcană tare subtilă. Omul trebuie să se arunce în provocări mai mari decât ce-i poate mintea. Doar aşa se clădeşte pe el. Dar mă abat. Vă las acum cu o selecţie de imagini care sper să vă arate şi vouă, cititorilor, cât de fain a fost acolo sus. Iar celor cu care-am împărţit toată nebunia asta le mulţumesc până la cer şi înapoi.

PS: Un articol încântător şi răcoros ca soarele dimineţii a fost scris de Ana. Vă rog mult să-i acordaţi puţin timp. N-o să vă pară rău. Aura zice despre el cam aşa: „După ce citeşti cuvântul Anei îţi vine să te încalţi cu săptămâna trecută şi să calci apoi în picioare toţi paşii care ne-au întors pe tuşă”. Iar eu sunt perfect de acord.

Publicat în Calatorii | 2 comentarii

Cum am renunţat

Am urmărit cu mult interes în ultima perioadă performanţele notabile ale alpiniştilor români. Horia Colibăşanu şi Alex Găvan au reuşit fiecare să-şi adauge în palmares câte un optmiar anul acesta. Ticu Lăcătuşu s-a întors acasă după o încercare mare. Zsolt Torok cu a sa echipă sunt şi ei în plină aventură. Oameni ambiţioşi şi grozavi care împing limitele şi ne demonstrează cu tărie psihică, pricepere şi mult antrenament că viaţa poate fi un act de curaj. Câteodată, însă, ei trebuie să lase loc siguranţei în defavoarea celebrării unor performanţe. „Să atingi vârful e opţional. Să cobori în siguranţă e obligatoriu.” Nimic mai adevărat că un alpinist bun este unul în viaţă. De aceea oamenii aceştia mai au o calitate esenţială: ştiu când să renunţe. E al naibii de greu să faci asta după ce te-ai pregătit, după ce ai planificat până în cel mai mic detaliu totul, după ce ai parcurs un drum lung până în partea cealaltă a lumii. După ce ai depăşit deja limite.

Şi noi, fotografii, suntem puşi faţă în faţă cu renunţarea. Şi am eu aşa o vagă impresie că nu prea ştim ce înseamnă asta. Fiecare merge pe propriul drum. Unii mai agale, alţii mai alert. Spre vârf. Unii sunt pe drumul cel bun, alţii nu. Eu fac parte din ultima categorie. Înainte credeam că fac parte din prima. De fapt, fac parte din amândouă. Să explic. Fotografiile din primii ani stau sub semnul unui amestec de spectaculos al naturii şi o nevoie acută de atenţie, de apreciere. Poate toţi simţim asta când suntem la început. E entuziasmul, până la urmă nevinovat, care ajunge să fie dăunător. Şi-am dat imagini pe atenţie. Am fotografiat celebrarea celor mai spectaculoase momente ale zilei. O făceam fiindcă eram uimit şi bucuros să mă aflu acolo. Dar ştiam prea bine că o să fiu apreciat pentru calitatea estetică şi pentru competenţa tehnică acumulată după ore întregi de holbat la imagini cu creste zimţate ce se reflectă în lacuri glaciare cu cea mai pură apă, după n articole despre extinderea intervalului dinamic şi poveşti despre fotografi viteji. Încă le mai citesc. Dar undeva pe drum mi-am dat seama că-mi scăpa un aspect pe care-l regăseam, fără să ştiu la vremea aceea, în unele imagini. Era de fapt răspunsul la toate îndoielile din spatele minţii. În loc să fotografiez locuri, apusuri şi răsărituri, uneori fotografiam altceva. Făceam imagini despre ce trăiam eu, de unul singur sau cu prietenii. Erau (şi sunt) câteva care vorbesc despre o legătură frumoasă dintre spiritul uman şi natură, despre o regăsire şi-o linişte pe care nu le poţi simţi altundeva decât acolo. Şi uite-aşa am renunţat. Am încetat să mai caut atenţia şi să fac lucruri care nu mă caracterizează doar de dragul de-a părea un pic mai deştept şi mai sensibil. Avântul nevoii de apreciere a fost înlocuit de avântul căutării de sine prin fotografii. M-am străduit să închid golul dintre imagini şi experienţe, să fiu mai umil, mai curios şi mai tăcut. Şi e bine când renunţi la o reţetă pe care o urmează prea mulţi şi începi să faci lucrurile astea creative de capul tău. Eram în drum spre vârf şi trăgeam tare. Dar dacă aş fi continuat, se poate să nu mai fi avut cale de întoarcere. Pentru că m-aş fi conformat unor crezuri străine de mine. Ceea ce fac acum e o strădanie în a apela la un instinct de creaţie antrenat pentru idei care să-şi găsească o formă unică în imagini şi care să se sprijine pe nişte momente frumoase şi reale. Recunosc că-i greu, dacă nu imposibil, să fii original în ziua de astăzi. Însă fotografia rămâne un mediu de expresie ale cărui limite sunt în noi înşine.

Să ai lucrări bune e opţional. Să fii tu însuţi e obligatoriu. Arta e artă tocmai fiindcă se opune normelor şi conformismului. Un fotograf trebuie să vadă interiorul, să vadă dincolo de apartenenţa la un curent, pentru ca evenimentele exterioare cele mai simple să capete sensul profund şi marcant al unei imagini cu adevărat bune. Doar aşa renunţarea devine eliberare.

Inima pădurii e mare.

Inima pădurii e mare.

PS: Dacă tot vorbeam despre alpinişti…

Publicat în Ganduri | 4 comentarii

Următoarea imagine

Un lucru capătă valoare în timp dacă este bine făcut. Eu apreciez calitatea şi atenţia pentru detaliu. Şi mă antrenez să le recunosc. Îmi place să admir un lucru în care pot să observ cu uşurinţă pasiunea şi orele de muncă din spatele lui. Aşa am fost dintotdeauna. Nu îmi permit mereu calitatea şi îmi displace să cumpăr un lucru pentru marcă. De aceea deschid bine ochii când iau o decizie care mă costă. Când eram în facultate mi-am cumpărat un cort. Şi chiar în prima tură cu el, în Ceahlău, am constatat cât de slab e în faţa vântului. Aveam spaţiu, două intrări, aerisiri bune, dar toată noaptea aceea n-am închis un ochi din cauza lui. Cădea peste mine. Peretele din direcţia vântului mă lovea pur şi simplu peste faţă. Parcă aş fi fost undeva la 7.000 m în timpul unei furtuni, cum mai văd în filmele cu alpinişti. Dar eu eram într-o poiană la 1.700 m, iar cortul meu îşi dădea duhul. Şi-acum mi-aduc aminte râsetele târzii a doi nebuni care stăteau aproape de noi. Iar mie nu mi-ardea de nimic din cauza cortului. Abia anul ăsta am reuşit să-l schimb, împărţind costurile pentru achiziţia lui. Am trecut prin multe împreună, l-am reparat, a ţinut, dar am considerat că am destulă experienţă şi că merg într-atât de des pe munte, încât să merit ceva de calitate.

Se spune că ai nevoie de 10.000 de ore ca să devii bun într-un domeniu. După răstimpul ăsta poţi în sfârşit să creezi ceva ce îţi aparţine şi, dacă ştii să recunoşti calitatea, ceva bine făcut. Eram anul trecut la vernisajul primei mele expoziţii, realizată împreună cu doi fotografi şi prieteni de la care am învăţat multe şi pentru care am un respect deosebit. Nu-mi amintesc mare lucru din cauza agitaţiei evenimentului, dar o discuţie scurtă cu un alt fotograf, puţin mai în vârstă decât mine, mi-a rămas în minte. Mai precis o afirmaţie pe care a făcut-o zâmbindu-mi sec după ce i-am spus cât timp am de când fotografiez: „Abia de acum poţi începe să faci imagini.” Mi s-a părut arogant atunci, dar câtă dreptate avea! A urmat o perioadă de cotitură, cu vernisaje prin ţară, cu ture foto, cu mai multă expunere, cu diferite întâlniri, cu mai mult studiu. Începeam să-mi dau seama unde mă aflu şi care este calitatea imaginilor mele. A fost o perioadă şi confuză şi aglomerată pe toate planurile, dar mi-a prins bine. Am avut o grămadă de întrebări la care nici acum n-am găsit răspuns, dar am învăţat multe. Pe lângă eforturile de a pune în plan călătorii, de a mai câştiga cumva timpul ăsta care se scurge nepăsător, au venit adevăratele provocări ale unei perioade pe care o dedicasem exclusiv fotografiei. Începeam să deschid ochii. Simţeam în sfârşit că mă apropii timid de 10.000. Înverşunarea e acum înlocuită de linişte, frustrările de noi direcţii şi proiecte. Lucrez în tăcere la un drum care pare mult mai greu, dar infinit mai frumos. Însă a fost bine de la început. Fotografia mi-a dat o ocupaţie şi a schimbat atâtea în viaţa mea. Iar acum o tratez cu seriozitate, exigenţă şi cred mai mult în reprezentarea excelenţei în fiecare imagine.

Ce urmează n-am de unde să ştiu. Lucruri cu adevărat bune mă simt în stare să fac, dar ştiu că s-ar putea să nu le fac. Cel puţin în ochii privitorilor nu. Fiindcă mă rup încet, dar sigur, de convenţii şi îndrăznesc să apuc căi nesigure, cu multe capcane. Însă lupta împotriva curentului şi a mediocrităţii poate fi câştigată dacă pun în continuare pasiune şi muncesc exponenţial mai mult. Următoarea imagine trebuie să fie o încununare a tuturor eforturilor şi experienţelor de până acum. Trebuie să reflecte clar ca lumina zilei cine sunt şi ce am trăit rătăcind în natură. Trebuie să fie o reprezentare a calităţii şi a bunului simţ în genul pe care îl practic. Trebuie să fie o gură de aer proaspăt şi o sursă de inspiraţie. Următoarea imagine trebuie să fie cea mai bună. Am trecut de 10.000 de ore şi merit măcar un cort mai bun, dacă nu o viziune clară asupra calităţii. Şi-acum râd când mă gândesc ce şoarece plouat eram atunci, în cortul ăla. Multe nu s-au schimbat, ce-i drept. 🙂

Far

Îmi aduc aminte cu drag de călătoria de acum un an din Insulele Lofoten. Şi mai arunc din când în când o privire peste imaginile de acolo. Două săptămâni şi jumătate de stat în cort, de călătorit noaptea, de prietenie, de munte, de ceva prea frumos. Şi-mi dau seama că încă mai sunt imagini pe care le descopăr. Cum e şi cea de mai sus şi altele ca ea. Îmi oferă o rememorare clară şi acel sentiment de îndepărtare de casă care pentru mine-i mereu special. Atunci n-am realizat, dar acum cred că am o serie. Şi-o să-i spun „Far”.

PS: Dacă vreodată vă pare rău, aveţi stări de nelinişte, viitorul pare nesigur sau aţi uitat să fiţi recunoscători pentru toate lucrurile frumoase, aruncaţi o privire aici. În plus, Ezra ştie să facă biciclete de calitate. Cu mâinile lui.

Publicat în Ganduri | 9 comentarii

O zi din viaţă

Zgomot de fundal asurzitor şi gaze de eşapament care-mi retează respiraţia. Închid ochii pentru un moment şi mă feresc. Mă trag pur şi simplu într-o parte şi încetez să mai iau aer în piept. Pete uscate de ulei se succed cu repeziciune sub mine. Urc o pantă, apoi cobor lin. În faţă, pădurea. E de-un verde aprins şi mă îndeamnă să forţez înaintarea. Fac brusc dreapta şi intru uşurat. Mă simt aşteptat şi aproape că-mi cer scuze cu voce tare pentru că am întârziat. Sunt sfios şi mă înclin de cel puţin trei ori până să îndrăznesc să privesc înainte. Accelerez şi simt răcoarea. Aerul e blând şi bun. La fiecare expiraţie scot fumul îndesat mai devreme. Mă cuprinde dintr-o dată bucuria şi-i dau mai tare. Fagii se bucură şi ei. Le-au crescut crenguţe fragede aproape până la sol. Trebuie s-o las mai moale ca să pot privi cum se cuvine ce se desfăşoară în jurul meu. O mierlă zurlie zboară ameţitor în faţa mea atingând frunzele uscate de pe jos. E aşa rapidă că are timp să se întoarcă să-mi cerceteze apariţia. E curioasă ca toate păsările pădurii. O las în urmă şi continui urcând agale. Pe alocuri, coronamentul se deschide şi-mi dă impresia că mă aflu într-o catedrală. M-aş tot opri, dar ceva mă îndeamnă mai departe. Mă întorc mai curios decât mierla doar ca să-mi pierd echilibrul. Un fior scurt până-n tălpi şi revin. Cobor iar, ocolesc neîndemânatic cioturi şi vreascuri. Am lăsat tot zgomotul şi problemele lui inutile mult în urmă.

Gata, aici e. Parcă aş mai goni, dar am venit cu un scop precis astăzi. Sprijin bestia de un trunchi zdravăn şi-mi pregătesc minuţios toate cele. Doar câteva secunde de acalmie şi roiurile atacă din toate părţile. La final m-am întors cu fix 15 muşcături, una drept de buza de sus. Din lupta asta n-ai cum să ieşi învingător. Îi ignor, fiindcă ultimele raze încep să alinte pe ici-colo fagii mai norocoşi. Se simt ei tare bine în pielea lor pe scenă. Iar eu, binecuvântat că pot să-i admir şi să le fur câte-un cadru. Cu voia pădurii o fac însă. Şi cu o perpetuă emoţie de început. Parca-ş fi mereu la o primă întâlnire. Mă tot învârt, când pe un picior, când pe-amândouă. Şi caut cu privirea. Trepiedul ba coboară, ba urcă. Expunerea stă jos. Lumina laterală e acum în centrul atenţiei, iar umbrele o ajută. Detaliile se ascund, esteticul răsare în minte instinctiv şi ca de fiecare dată mă trădează. Ajustez, privesc atent, încetinesc ritmul şi gândul zboară la călătoarea pe două roţi care nu mai e în raza de acţiune. Bursucii ar fi în stare s-o răpească. Revin, căci lumina nu aşteaptă pe nimeni. Şi totuşi timpul parcă are răbdare cu mine. Şi mintea-mi tace şi mă pierd în moment. Aud răcoarea şi văd vântul domol. Rup cu sânge rece liniştea cu un clic, regret o secundă, apoi mă bucur. Am prins o senzaţie în cutia mea veche. Imaginea nu-i doar o imagine. În ea sunt eu, pădurea şi sălbăticia.

Mă întorc la mirajul zilnic cu un zâmbet larg care piere subit în goana coborârii. Soarele nu mă mai ajută să observ din timp capcana. Dar frânele şi universul care-mi şopteşte că-i totuşi prea devreme mă transformă într-un ninja primăvăratec. Totul se relaxează, până şi căprioara care mestecă nepăsătoare după următorul viraj. Iarăşi bruschez mecanismele, iarăşi scap. Acum chiar mă minunez de apariţie şi mă opresc s-o observ cum se pierde în frunziş. Răsuflu uşurat şi ies. Două ore într-o clipită cu transpiraţii, convulsii, endorfină, adrenalină, linişte şi eu, fix aşa cum m-a făcut mama.

Vedeţi voi, eu am nevoie de lucrurile astea. Să nu uit, să-mi păstrez dramul de omenie şi simţire. Să-mi fie teamă, dar să am curaj. Să duc lupta frumoasă cu limitele creaţiei şi s-o pierd. O dată şi-ncă o dată. Să pun şi eu umărul ca în spiritul oamenilor să fie un pic de sălbăticie. O fărâmă de aer bun, de pădure, de munte, de transpiraţie şi de îndrăzneală. Să duc lupta oarbă cu răbdarea şi să mă zbat mai puţin în haosul cotidian. Să mă descalţ de confuzia generală a omenirii şi măcar pentru un moment totul să fie simplu. Să tac şi să fiu recunoscător. Iar apoi să aflu cu toate simţurile ce-i în jur. Să mă bucur şi să-mpart.

O zi din viaţă

O zi din viaţă

Publicat în Ganduri | 4 comentarii