Cum am renunţat

Am urmărit cu mult interes în ultima perioadă performanţele notabile ale alpiniştilor români. Horia Colibăşanu şi Alex Găvan au reuşit fiecare să-şi adauge în palmares câte un optmiar anul acesta. Ticu Lăcătuşu s-a întors acasă după o încercare mare. Zsolt Torok cu a sa echipă sunt şi ei în plină aventură. Oameni ambiţioşi şi grozavi care împing limitele şi ne demonstrează cu tărie psihică, pricepere şi mult antrenament că viaţa poate fi un act de curaj. Câteodată, însă, ei trebuie să lase loc siguranţei în defavoarea celebrării unor performanţe. „Să atingi vârful e opţional. Să cobori în siguranţă e obligatoriu.” Nimic mai adevărat că un alpinist bun este unul în viaţă. De aceea oamenii aceştia mai au o calitate esenţială: ştiu când să renunţe. E al naibii de greu să faci asta după ce te-ai pregătit, după ce ai planificat până în cel mai mic detaliu totul, după ce ai parcurs un drum lung până în partea cealaltă a lumii. După ce ai depăşit deja limite.

Şi noi, fotografii, suntem puşi faţă în faţă cu renunţarea. Şi am eu aşa o vagă impresie că nu prea ştim ce înseamnă asta. Fiecare merge pe propriul drum. Unii mai agale, alţii mai alert. Spre vârf. Unii sunt pe drumul cel bun, alţii nu. Eu fac parte din ultima categorie. Înainte credeam că fac parte din prima. De fapt, fac parte din amândouă. Să explic. Fotografiile din primii ani stau sub semnul unui amestec de spectaculos al naturii şi o nevoie acută de atenţie, de apreciere. Poate toţi simţim asta când suntem la început. E entuziasmul, până la urmă nevinovat, care ajunge să fie dăunător. Şi-am dat imagini pe atenţie. Am fotografiat celebrarea celor mai spectaculoase momente ale zilei. O făceam fiindcă eram uimit şi bucuros să mă aflu acolo. Dar ştiam prea bine că o să fiu apreciat pentru calitatea estetică şi pentru competenţa tehnică acumulată după ore întregi de holbat la imagini cu creste zimţate ce se reflectă în lacuri glaciare cu cea mai pură apă, după n articole despre extinderea intervalului dinamic şi poveşti despre fotografi viteji. Încă le mai citesc. Dar undeva pe drum mi-am dat seama că-mi scăpa un aspect pe care-l regăseam, fără să ştiu la vremea aceea, în unele imagini. Era de fapt răspunsul la toate îndoielile din spatele minţii. În loc să fotografiez locuri, apusuri şi răsărituri, uneori fotografiam altceva. Făceam imagini despre ce trăiam eu, de unul singur sau cu prietenii. Erau (şi sunt) câteva care vorbesc despre o legătură frumoasă dintre spiritul uman şi natură, despre o regăsire şi-o linişte pe care nu le poţi simţi altundeva decât acolo. Şi uite-aşa am renunţat. Am încetat să mai caut atenţia şi să fac lucruri care nu mă caracterizează doar de dragul de-a părea un pic mai deştept şi mai sensibil. Avântul nevoii de apreciere a fost înlocuit de avântul căutării de sine prin fotografii. M-am străduit să închid golul dintre imagini şi experienţe, să fiu mai umil, mai curios şi mai tăcut. Şi e bine când renunţi la o reţetă pe care o urmează prea mulţi şi începi să faci lucrurile astea creative de capul tău. Eram în drum spre vârf şi trăgeam tare. Dar dacă aş fi continuat, se poate să nu mai fi avut cale de întoarcere. Pentru că m-aş fi conformat unor crezuri străine de mine. Ceea ce fac acum e o strădanie în a apela la un instinct de creaţie antrenat pentru idei care să-şi găsească o formă unică în imagini şi care să se sprijine pe nişte momente frumoase şi reale. Recunosc că-i greu, dacă nu imposibil, să fii original în ziua de astăzi. Însă fotografia rămâne un mediu de expresie ale cărui limite sunt în noi înşine.

Să ai lucrări bune e opţional. Să fii tu însuţi e obligatoriu. Arta e artă tocmai fiindcă se opune normelor şi conformismului. Un fotograf trebuie să vadă interiorul, să vadă dincolo de apartenenţa la un curent, pentru ca evenimentele exterioare cele mai simple să capete sensul profund şi marcant al unei imagini cu adevărat bune. Doar aşa renunţarea devine eliberare.

Inima pădurii e mare.

Inima pădurii e mare.

PS: Dacă tot vorbeam despre alpinişti…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ganduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Cum am renunţat

  1. Gabriel Dicu zice:

    Felicitari pentru ca ai renuntat! Nu cred ca a fost usor, poate ca cel mai greu a fost constientizarea celor spuse si traite de tine. Suntem „legati” fara sa ne dam seama de sabloane, de dorinta de a ne face placuti la public incat uitam sa fim noi insine, este o lupta, una destul de grea si poate prea putine persoane castiga aceasta batalie. Mergem prin locuri nemai pomenite cu idea in minte de a face fotografii nu pentru noi ci pentru cei ce ne asteapta acasa si suntem foarte dezamagiti daca nu o fac, in loc sa ne bucuram de calatoria in sine pana la fata locului sa ne ascultam simturile atunci cand briza iti mangaie pielea transpirata de la o catarare oarecum periculoasa doar pentru a putea ajunge intr-un punct pentru a fura o fata a naturii, de sufletul brazilor care in bataia vantului incep a-si vorbi unii cu ceilalti.

  2. Citatat:
    „Dar undeva pe drum mi-am dat seama că-mi scăpa un aspect pe care-l regăseam, fără să ştiu la vremea aceea, în unele imagini. Era de fapt răspunsul la toate îndoielile din spatele minţii. În loc să fotografiez locuri, apusuri şi răsărituri, uneori fotografiam altceva. Făceam imagini despre ce trăiam eu, de unul singur sau cu prietenii. Erau (şi sunt) câteva care vorbesc despre o legătură frumoasă dintre spiritul uman şi natură, despre o regăsire şi-o linişte pe care nu le poţi simţi altundeva decât acolo. Şi uite-aşa am renunţat.”

    Comentariu:
    Asta e un moment in care acumularea incepe sa creeaza un “sine artistic personal”. Sinele artistic personal nu trebuie confundat cu stilul. E complet altceva. E dincolo de forma / forme, imagine si expresie artistica. Nici filosofie nu poate fi numit.
    Sinele artistic e o natura interioara (speciala) in care emotia si ratiunea au un nou sens. Cliseele artei nu mai pot interveni, preocuparile de ordin tehnic de asemenea. Insasi creativitatea este supusa. Ele au fost depasite si sunt acaparate de Constiinta Artistica. Par vorbe goale si vorbe mari dar nu sunt. Sunt putini care le cauta si foarte putini care se regasesc in ele. Drumul pana acolo e foarte greu.
    Sunt convins ca in arta sunt oameni care nici macar nu stiu de locul acesta in care apare acest sine si nici macar nu banuiesc pe unde se afla el.
    Aceste cuvinte ale tale m-au bucurat nespus. Si faptul ca le-ai scris, poate fi considerat punctul in care a aparut un nou Dorin Bofan. Despre ce va face acest nou Dorin va trebui sa lasam timpul sa ne spuna.
    Cu multa admiratie si respect!

  3. Mihaela zice:

    Frumos articol! Expresia „să fiu mai umil, mai curios şi mai tăcut” chiar ma inspira. Sunt curioasa in ce directie ma va indrepta aplicarea ei in viata de zi cu zi. Abia astept sa aflu. Multumesc!

  4. DanG zice:

    Mestesugul vreme cere, nu se-nvata din vedere!
    … ci traieste, chinuieste si de toate patimeste s-ai s-auzi cum iarba creste!
    Unul cate unul, umili si tacuti, desfacem larg baierele inimii si ne zidim la temelia neamului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s