O zi din viaţă

Zgomot de fundal asurzitor şi gaze de eşapament care-mi retează respiraţia. Închid ochii pentru un moment şi mă feresc. Mă trag pur şi simplu într-o parte şi încetez să mai iau aer în piept. Pete uscate de ulei se succed cu repeziciune sub mine. Urc o pantă, apoi cobor lin. În faţă, pădurea. E de-un verde aprins şi mă îndeamnă să forţez înaintarea. Fac brusc dreapta şi intru uşurat. Mă simt aşteptat şi aproape că-mi cer scuze cu voce tare pentru că am întârziat. Sunt sfios şi mă înclin de cel puţin trei ori până să îndrăznesc să privesc înainte. Accelerez şi simt răcoarea. Aerul e blând şi bun. La fiecare expiraţie scot fumul îndesat mai devreme. Mă cuprinde dintr-o dată bucuria şi-i dau mai tare. Fagii se bucură şi ei. Le-au crescut crenguţe fragede aproape până la sol. Trebuie s-o las mai moale ca să pot privi cum se cuvine ce se desfăşoară în jurul meu. O mierlă zurlie zboară ameţitor în faţa mea atingând frunzele uscate de pe jos. E aşa rapidă că are timp să se întoarcă să-mi cerceteze apariţia. E curioasă ca toate păsările pădurii. O las în urmă şi continui urcând agale. Pe alocuri, coronamentul se deschide şi-mi dă impresia că mă aflu într-o catedrală. M-aş tot opri, dar ceva mă îndeamnă mai departe. Mă întorc mai curios decât mierla doar ca să-mi pierd echilibrul. Un fior scurt până-n tălpi şi revin. Cobor iar, ocolesc neîndemânatic cioturi şi vreascuri. Am lăsat tot zgomotul şi problemele lui inutile mult în urmă.

Gata, aici e. Parcă aş mai goni, dar am venit cu un scop precis astăzi. Sprijin bestia de un trunchi zdravăn şi-mi pregătesc minuţios toate cele. Doar câteva secunde de acalmie şi roiurile atacă din toate părţile. La final m-am întors cu fix 15 muşcături, una drept de buza de sus. Din lupta asta n-ai cum să ieşi învingător. Îi ignor, fiindcă ultimele raze încep să alinte pe ici-colo fagii mai norocoşi. Se simt ei tare bine în pielea lor pe scenă. Iar eu, binecuvântat că pot să-i admir şi să le fur câte-un cadru. Cu voia pădurii o fac însă. Şi cu o perpetuă emoţie de început. Parca-ş fi mereu la o primă întâlnire. Mă tot învârt, când pe un picior, când pe-amândouă. Şi caut cu privirea. Trepiedul ba coboară, ba urcă. Expunerea stă jos. Lumina laterală e acum în centrul atenţiei, iar umbrele o ajută. Detaliile se ascund, esteticul răsare în minte instinctiv şi ca de fiecare dată mă trădează. Ajustez, privesc atent, încetinesc ritmul şi gândul zboară la călătoarea pe două roţi care nu mai e în raza de acţiune. Bursucii ar fi în stare s-o răpească. Revin, căci lumina nu aşteaptă pe nimeni. Şi totuşi timpul parcă are răbdare cu mine. Şi mintea-mi tace şi mă pierd în moment. Aud răcoarea şi văd vântul domol. Rup cu sânge rece liniştea cu un clic, regret o secundă, apoi mă bucur. Am prins o senzaţie în cutia mea veche. Imaginea nu-i doar o imagine. În ea sunt eu, pădurea şi sălbăticia.

Mă întorc la mirajul zilnic cu un zâmbet larg care piere subit în goana coborârii. Soarele nu mă mai ajută să observ din timp capcana. Dar frânele şi universul care-mi şopteşte că-i totuşi prea devreme mă transformă într-un ninja primăvăratec. Totul se relaxează, până şi căprioara care mestecă nepăsătoare după următorul viraj. Iarăşi bruschez mecanismele, iarăşi scap. Acum chiar mă minunez de apariţie şi mă opresc s-o observ cum se pierde în frunziş. Răsuflu uşurat şi ies. Două ore într-o clipită cu transpiraţii, convulsii, endorfină, adrenalină, linişte şi eu, fix aşa cum m-a făcut mama.

Vedeţi voi, eu am nevoie de lucrurile astea. Să nu uit, să-mi păstrez dramul de omenie şi simţire. Să-mi fie teamă, dar să am curaj. Să duc lupta frumoasă cu limitele creaţiei şi s-o pierd. O dată şi-ncă o dată. Să pun şi eu umărul ca în spiritul oamenilor să fie un pic de sălbăticie. O fărâmă de aer bun, de pădure, de munte, de transpiraţie şi de îndrăzneală. Să duc lupta oarbă cu răbdarea şi să mă zbat mai puţin în haosul cotidian. Să mă descalţ de confuzia generală a omenirii şi măcar pentru un moment totul să fie simplu. Să tac şi să fiu recunoscător. Iar apoi să aflu cu toate simţurile ce-i în jur. Să mă bucur şi să-mpart.

O zi din viaţă

O zi din viaţă

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ganduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la O zi din viaţă

  1. Mina zice:

    Am trait cu emotie fiecare fraza scrisa de mainile tale…ai reusit sa transmiti emotia, pentru cateva clipe m-am teleportat acolo in mijlocul „catedralei” 🙂 nu erau cumva si brazii inmuguriti?

  2. Nami zice:

    Parca sunt acolo. Si rezonez tare cu ultimul paragraf. Frumos ceea ce esti si ce vrei sa fii.

  3. Iulia zice:

    Cat de bine exprimate senzatiile alea de natura, de fotografie, de liniste si de implinire. Am zambit si mi-am reamintit. Multumesc, Dorin.

  4. Nicky zice:

    Sti,eu am crescut langa padure.Acum sunt langa oceanul atlantic,dar!!!!!!!!!!!!!!!nimic ,nimic nu se compara cu descrierea pe care tocmai ai facut-o.M-am simtit acasa pentru cateva momente.Acasa in Maramuresul meu drag.Multumesc !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s