Ignoranţă

Ca fotograf care se exprimă prin imagini (da, exact asta am spus), mă confrunt cu două tipuri de ignoranţă. Una îmi este benefică, cealaltă nu.

Hai să încep cu „ignoranţa rea”. Constat că opun rezistenţă în faţa studiului, în faţa lucrurilor care necesită un efort cognitiv susţinut şi nu doar o gândire imediată bazată pe instinct. Dar am nevoie de studiu ca să devin un fotograf mai bun. Certitudinea acestui fapt e mai puternică chiar decât răsăritul soarelui, pe care îl ratez deseori având o mare problemă cu trezitul devreme. În ce constă totuşi acest studiu? Sunt mai multe posibilităţi care duc către acumularea de informaţie ce serveşte creării ideilor fotografice:

  • să citesc despre fotografie, artă, creativitate, aventură (şi în general orice are legătură cu expresia artistică);
  • să privesc imagini catalogate drept capodopere (dar nu acelea care se vând cu sume ridicol de mari) şi proiecte bine documentate;
  • să caut informaţii despre locuri potrivite pentru proiectul la care lucrez;
  • să port dialoguri constructive cu persoanele care au lucruri interesante de spus relativ la direcţia spre care cred eu că mă îndrept;
  • să îmi analizez evoluţia prin prisma schimbărilor de stil şi atitudine;
  • să călătoresc, astfel oferindu-mi ocazia de a avea contact direct cu posibile subiecte (ar fi trist să fie acesta singurul motiv pentru care călătoresc, dar ştim noi mai bine despre ce e vorba).

Odată abordate, ele devin elemente constituente ale studiului şi mă fac mai conştient de poziţia personală în raport cu două stări de fapt aparente sau două căi posibil de urmat.

Prima este că rezultatele mele fotografice trecute, prezente şi viitoare trebuie să aibă ca referinţă propriul fel de a fi şi de a vedea lumea naturală păstrând aproape opiniile mai mult decât argumentate ale artiştilor fotografi care au creat imagini şi cuvinte ce stau la baza evoluţiei sănătoase şi de bun simţ a fotografiei. Cu alte cuvinte, nu pot să relev în imagini un stil personal bazat pe viaţa mea decât dacă privesc cu respect la cei dinainte şi mă inspir din vorbele şi din imaginile lor. Şi gândesc aşa, plecând de la premisa că acei oameni au fost într-atât de sinceri încât lucrările lor conţin mesaje personale şi spun poveşti despre frumuseţea universală a naturii şi a omului. Este de fapt un principiu la care ţin cu tărie.

Cea de-a doua cale posibilă este să ignor cu totul componenta cea mai importantă a studiului şi să mă bucur pur şi simplu de actul fotografierii fără să fiu interesat prea mult de reguli, vorbe înţelepte, imagini aşa-zis extraordinare şi orice alt stimul care ar putea să-mi influenţeze spiritul creativ. Îmi este permis însă, de uşurinţa actului în sine, să mă afund în fluxul zilnic de informaţie fotografică pe care o culeg de prin tot felul de locuri virtuale fără să o examinez prea mult. Aici îmi folosesc mai degrabă gândirea imediată şi fac un fel de vizionare relaxantă care riscă să-mi omoare o parte din neuroni în aceeaşi măsură în care poate să mă conducă către surse mai utile pentru intelectul meu.

Adevărul este că merg pe ambele căi şi prima deţine doar un avantaj minor în faţa celeilalte. Dar mă strădui să rămân pe calea mai grea, cea care dă naştere la legături neuronale noi. Eu spun că mă face un pic mai înţelept şi mai conştient de ceea ce se întâmplă în jurul meu. E discutabil însă. Dar ştiu sigur că aici intervine „ignoranţa bună” sau eliberarea, cum îmi place mie să o numesc. I se mai spune iluminare. Alegând calea mai dificilă îmi impun practic să găsesc răspunsuri la întrebări ce apar inevitabil în mintea obligată să gândească, o minte care devine mai limpede de altfel. Şi aici are loc combinaţia magică ce dă naştere conceptelor. Cum? Păi sunt un fotograf care interpretează. Asta înseamnă că explorez lumea pe care încerc să o redau în imagini, trecând impresiile pe care aceasta mi le dezvăluie prin filtrul informaţiilor acumulate în urma studiului („intuiţie conştientă” i-am spus cândva). Cu cât studiez mai mult, cu atât îmi deschid mai mult mintea în faţa posibilităţilor de a dezvălui concepte relevante pentru experienţele pe care le trăiesc. Aduc mai aproape rezultatul final – imaginea, de experienţă. E puţin probabil ca ideile ce mi se formează în minte să fie originale, dar e foarte posibil ca ele să dea naştere unor lucrări semnificative şi personale.

Vreau să fiu conştient de limitele cunoştinţelor proprii. Vreau să muncesc pentru a le depăşi. Numai că… e un şiretlic în tot „mecanismul” acesta. Dacă nu purtăm în noi acel inefabil care înnobilează spiritul şi care ne oferă calitatea de a născoci lucruri extraordinare, atunci s-ar putea să nu fim capabili să articulăm impresiile experienţelor trăite. Dar cine ştie, poate că libertatea creatoare se dobândeşte prin strădanie şi cu timpul, vom fi binecuvântaţi de propria muncă în folosul frumuseţii universale a naturii şi a omului.

Din seria "Stories of One"

Din seria „Stories of One”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ganduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Ignoranţă

  1. Un comentariu lipsit de like-uri, dar un cometariu pragmatic.
    Din ce spui exista doua limite – cea a artei constientizate / rationale si cea a artei instinctive / necontrolata si spontana. Intre aceste doua limite se misca un artist.
    Daca acumulezi in a sti prea mult, ajungi sa cunosti filosofia si regulile de dincolo de arta, dar te blochezi tocmai in aceste reguli si clisee care te inchid si te constrang.
    Daca din contra, te lasi dus doar de valorile proprii, nefiind familiarizat cu “valorile universal-valabile” ajungi sa cazi in capcana propriei ignorante. De fapt intre cele doua limite se naste originalitatea si valoare artistica reala, indiferent de domeniul artei de care vorbim.

    Eu am ajuns la doua concluzii care cred ca sunt definitorii in a forma un spirit liber in planul artei.

    Prima este aceea ca valorile noi, originale se nasc din greseli.
    Intamplari necontrolate ghideaza catre un ceva neprevazut, nestiut, necunoscut si neexperimentat. Un om creativ, cu educatie solida in spate va sti sa recunoasca, sa extraga, sa speculeze si sa construiasca cu acele valori iesite din absoluta intamplare. In felul acesta intr-o zi o imagine, o forma, un spatiu absolut banal si fara valoare, capata sens, definesc noi limite ale expresiei artistice. Atunci se naste constiinta unui nou sens. Arta se reveleaza artistului si nu invers. Despre acest fapt am zeci de exemple dar in momentul de fata imi vine in minte acela a lui Louis Khan care a devenit arhitectul pe care-l stie o lume-ntreaga numai dupa ce a vazut termele lui Caracalla.

    A doua este nascuta dintr-o introspectie continua interioara. Sa te intrebi mereu “De ce fac eu asta?! De ce vreau eu sa fotografiez?” este esential. Aceste intrebari / nelinisti patrund in interior, scotand la iveala noi orizonturi de asteptari, noi directii si o noua platforma pentru a construi valoarea artistica. Motivul pentru care urmezi asta este esential. Seriozitatea acestui motiv te va face constient de propria ta directie. Aceasta actiune de interogare constanta duce la o maturizare a propriei stari.

    Consider ca intre cele doua lucruri enuntate se misca viata unui artist si valoarea sa. Mi-e greu sa cred ca valoarea se naste spontan fara studiu sau ca studiul steril impins la apogeu, poate produce altceva decat clisee.

    Concluzie: sa studiem, sa ne uitam la trecut interogandu-ne ce vrem sa facem si dincolo de toate astea sa nu ne fie frica sa experimentam si sa gresim.

  2. Radu zice:

    Ceea ce ai scris tu incerc si eu. Si citindu-te mi-am amintit de povestirea de mai jos.
    <>

  3. Radu zice:

    Un tinar, doritor sa ajunga mare razboinic, reusi sa fie primit ca elev al unui celebru maestru in arta luptei cu sabia, care traia retras, singur pe munte. Dupa obiceiul din acele vremuri, elevul veni sa locuiasca in coliba învatatorului si se apuca cu harnicie de treburile gospodaresti. Maestrul insa, in loc sa-l invete arta minuirii sabiei cum se face la scoala, avea ciudatul obicei de a se strecura pe furis in spatele tinarului in momentele cele mai neasteptate, pentru a-l lovi cu un baston, încet, incet, elevul invata sa se fereasca, dar profesorul devenea tot mai indeminatic si bietul tinar primea lovitura dupa lovitura. Au trecut astfel citiva ani lungi si foarte neplacuti pentru elev, care se ocupa in continuare fara sa cricneasca, de toate muncile gospodariei. Intr-o zi, pe cind pregatea mincarea, tinarul sari
    deodata intr-o parte aproape fara sa vrea. Vasul in care el pregatea mincarea zbura in tandari, lovit fiind
    de bastonul batrinului.
    Acesta zimbisi zise:
    -Te-am invatat totul, acum poti pleca !
    Dar elevul nu ii parasi; in sfirsit, întelesese.
    Dupa citva timp de la acesta „trezire”, se intimpla ca un razboinic strain ajunse la casa maestrului dorind
    sa-l vada. El ii zari pe elevul care taia lemne in fata colibei si-l întreba:
    – Unde este învatatorul tau ?
    – Nu stiu, raspunse acesta fara sa se întoarca, fiind adincit in munca lui.
    Vizitatorul mai întreba cite ceva, dar neprimind nici un raspuns, se infurie de ceea ce i se paru obraznicie
    si apuca sabia sa-l loveasca. Cind maestrul veni acasa ii gasi pe elev ocupat cu taiatul lemnelor.
    – De ce l-ai lovit pe omul acesta ? i-l întreba el pe elev, aratindu-i razboinicul ce zacea fara cunostinta.
    -N-am lovit pe nimeni – raspunse elevul intorcindu-se si deabia atunci observa razboinicul lesinat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s