Un zambet amar

Asta-i pentru toti cei care lupta.

Urca lasand in urma oamenii. Vocile erau inlocuite de zgomotul pasilor grei prin zapada. Din cand in cand mai auzea cate o adiere si privea in sus. Nimic nu se intampla acolo insa. Era doar zapada spulberata printre copacii care ii tineau o companie straina. Nu era de-al lor si stia asta. Nu era locul lui acolo. Dar ceva il impingea inainte, spre nicaieri. Usor se lasa noaptea. Oare unde e? Nici el nu stie. Dar freamatul luptei incepe sa se faca simtit. O emotie usoara il strangea in brate parca prea tare. Nu ii era frica de ce avea sa urmeze, insa stia ca s-ar putea sa nu invinga. E soiul ala de incertitudine care nu iti da pace oricat ai incerca sa o alungi. Finalul trist i se contureaza ca o umbra. Dar urca. Si tot urca. A lasat in urma padurea. Vantul l-a luat in primire cu raceala spunandu-i sa nu continue, ca il asteapta dezamagirea acolo sus.

Nicio lumina. Bezna insa pare acum mai aproape de cine e el decat orice altceva. Macar vantul nu-l mai bate la cap. Insa de ce-o fi plecat? Vantul nu se teme de nimic. Se opreste dintr-o data, fiindca e tintuit de o forta nevazuta. Si aici, pe muchia asta alunecoasa, isi ridica privirea din pamant si e intampinat de doi ochi goi si o silueta fantomatica. Nu-i vorbeste, ci doar il priveste fix si fara niciun fel de expresie. Asta e. Ce sa-i spuna acum? Ca-i pare rau? Da, regreta, dar are vreun rost? Macar s-a straduit sa faca totul cat mai bine si a fost cat a putut el de sincer. Nimeni, nici macar un suflet, nu a vazut asta. Nu mai are importanta. Acum e acum. Se simte inclestat si tras spre abis. Dar nu. Inca nu e momentul. Nu asa se termina. „Eu decid cum se sfarseste, nu tu.” Muschii i se incordeaza intr-o ultima zvacnire si ochii ii lacrimeaza. Scrasneste din dinti cu putere si scoate un racnet scurt. Rade sfidator si ii spune sec: „Lua-te-ar naiba! Realitatea ta e visul in care ma zbat eu. Durerea ta e speranta mea. N-ai cum sa ma invingi!” Apuca sa arunce o privire in spate si vede vantul aparut de nicaieri lovind scurt. Impactul e atat de puternic incat e aruncat inapoi. In aer, privirea lui se intalneste cu ochii goi care dispar in prima raza de soare spunandu-i: „Nu s-a terminat, sa stii. O sa ne mai intalnim.”

Vantul il lasa pe varf si pleaca la fel de repede cum a venit. Si stand asa acolo, tintuit in tacere, zambea amar. Si ar fi vrut sa spuna ca nu e zambetul lui, dar din pacate era singurul zambet pe care l-a stiut vreodata. Se intoarse rasufland chinuit si disparu incet in negura albului. Calatoria lui continua in aceeasi disperare tacuta. Speranta e singura care il mai bate pe umeri din cand in cand aducandu-i aminte de ce-ar putea fi odata. Razele diminetii sunt acum mai aproape de cine e el decat orice altceva.

N-ai incotro, trebuie sa continui. Lumea asta e nenorocita, dar merita sa lupti pentru ea.

Together, no matter what

Together, no matter what

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ganduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Un zambet amar

  1. Doru Oprisan zice:

    Zac in tine niste lucruri fantastice, Dorine!

  2. Dorin Bofan zice:

    Si intr-o zi o sa iasa la iveala si o sa va manance pe toti. :)))
    Multumesc mult, Doru.

  3. dorina zoia farcas zice:

    Am descoperit un Dorin plin de surprize! ff.placute,plin de har si sensibilitate cu carul;cu un zambet dezarmant! ,cu capturi emotionante .

  4. Ada zice:

    sunt randuri absolut minunate…interesanta postare, ai reusit sa transmiti totul, pana si impactul cu vantul „s-a simtit” foarte real… 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s