O tristete vaga

Singuratatea e un sentiment, e o stare, e un mod de a trai, e ceva care te innebuneste, orice ar fi, cert este ca toti avem nevoie de ea. Avem nevoie sa fim singuri ca sa ne punem ordine in ganduri, sa analizam unde am gresit, sa vedem ce-i de facut pe viitor sau doar ca sa ne regasim linistea interioara. Si pentru artisti, singuratatea e uneori calea catre o exprimare sincera, sensibila si clara a viziunii. Factorii perturbatori dispar cand esti singur, in liniste. Poate sa fie linistea noptii, linistea multimii care nu te ia in seama, linistea privitului pe fereastra atunci cand ploua sau linistea naturii.

M-am oprit din mersul incet prin zapada mare, am inchis frontala si am ascultat linistea. Nu vedeam absolut nimic, dar ascultam linistea. Imi era teama si totusi eram exact unde trebuia. M-am oprit in mijlocul unui luminis si priveam fulgii mari de zapada cum transforma peisajul de la un minut la altul. Incercand sa adorm in sacul rece, m-am oprit din respirat ca sa ascult trecerea vantului peste creste. M-am oprit in timp cu ochii pe universul infinit. M-am oprit fiindca traseul era anevoios, rucsacul ma tragea in jos si inima imi batea cu putere. Dar am privit in jurul meu si m-am linistit. Eram singur si sufletul meu radia. Nu de bucurie, era altceva.

E greu sa fii singur, dar din cand in cand, singuratatea trebuie imbratisata, acceptata. Sunt momente care iti sunt dedicate tie si pentru cineva care creeaza in mod constant, ele sunt necesare pentru regasirea linistii interioare. Eu vad aceasta liniste a singuratatii mai degraba ca un sentiment vag de tristete. Si din tristete apar creatiile cele mai frumoase si mai profunde. Nu are insa nicio legatura cu tristetea reala, cauzata de pierderea cuiva drag, spre exemplu. Poti fi o persoana implinita, optimista, fericita, dar una din conditiile necesare ale actului creator este imbratisarea acestei „tristeti a linistii in singuratate”. Suna ciudat, nu? 🙂 Dar nu stiu cum altfel s-o definesc. Poate cineva care a studiat psihologie imi va spune. Pentru mine este una din starile care alimenteaza spiritul creativ si care in final, ma defineste. O simt mereu, dar in mijlocul naturii, in fata frumusetii ei, se accentueaza si devine, prin subtilitatea sa, unul din cele mai profunde sentimente pe care le-am experimentat.

Daca aveti alte pareri, idei, ganduri despre ce am scris mai sus, va invit sa le impartasiti, lasand un comentariu mai jos. Multumesc si va las cu un citat care poate va aduce mai multa lumina decat cuvintele mele sarace.

„Scriitorul adevarat este un om singur. Si pe masura ce creste in ochii celorlalti, se cufunda tot mai mult in singuratate. […] noi cei de astazi suntem nevoiti sa mergem mai departe decat am crezut vreodata ca putem ajunge, sa iesim in larg pana cand ramanem cu totul singuri, lipsiti de orice sprijin. Misiunea lui este de a merge pe cai ce nu au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde altii au dat gres.” – Ernest Hemingway

The sound of falling snow

The sound of falling snow

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ganduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la O tristete vaga

  1. Andrei zice:

    Cred ca starea aceasta fundamentala despre care vorbesti nici nu poate fi mai mult captata in cuvinte decat ai facut-o tu. Chiar ma gandeam azi, vazand poze de la intalniri de fotografi adunati, toti, in jurul aceluiasi subiect (un cal, un om etc), ca nu prea poti sa fotografiezi cu adevarat in aceste conditii. Bineinteles, intalnirile cu alti fotografi sunt super, dar nu din acest punct de vedere, al creatiei propriu-zise. Ca sa creezi cu adevarat, trebuie sa fii doar tu cu tine si cu Cel de Sus.
    Ma gandesc deci ca aceste momente de singuratate sunt esentiale deoarece astfel ne intalnim… cu noi insine, ajungem sa ne cunoastem intr-un fel mult mai profund decat in conditii normale: in solitudine, vrem, nu vrem, suntem doar cu noi. De aceea un artist este artist, pentru ca i s-a dat (este convingerea mea ferma ca ti se da sa fii, nu esti pur si simplu) sa spuna/arate/scrie etc lucruri pe care ceilalti nu le vad – si nu le vad poate si pentru ca nu se vad pe ei insisi in felul in care o face un artist.

    • Dorin Bofan zice:

      Multumesc, Andrei. Da, ai zis-o foarte bine. De prea multe ori ne privim prin prisma celor din jurul nostru si astfel de momente ne ajuta, ca atunci cand privim in linistea singuratatii, ceea ce vedem sa fie o expresie pura a sufletului nostru, a ceea ce suntem in esenta (poate sa fie valabil doar pentru noi fotografii).

  2. Paul zice:

    Tristeţea pe care o descrii nu mi se pare deloc vagă, dimpotrivă. E o tristeţe aproape metafizică, o tristeţe ce-i încearcă, de regulă, pe unii creatori, daca nu chiar pe toţi marii creatori. Citindu-l sau recitindu-l pe Lucian Blaga, măcar volumul „Poemele luminii”, vei înţelege ce vreau să spun. Se pare că există o legătură între tristeţe, solitudine şi cunoaştere. Procesul cunoaşterii, după mine, e mai degrabă corelat cu suferinţa. Unul dintre tragicii greci (Eschil parcă) spunea „a suferi spre a cunoaşte”. Creaţia artistică este tot o formă de cunoaştere, mai aparte.În faţa cerului cu miliarde de stele, în faţa infinitului, suntem copleşiţi, suntem singuri…
    Dacă versurile lui Blaga: „E-atâta linişte în jur de-mi pare că aud/ Cum se izbesc de geamuri razele de lună” („Linişte”) îţi plac, înseamnă …că n-am scris degeaba.

    • Dorin Bofan zice:

      Paul, multumesc pentru explicatii si apreciez ca ti-ai luat din timp sa lasi mesajul. Versurile imi plac foarte mult si ceea ce ai spus mai sus m-a adus ceva mai aproape de a intelege ceea ce simt.

  3. ggl zice:

    Dorin, am păţit şi eu. Tot afară şi tot pe zăpadă. Numai că nu era tristeţe ci doar teamă. Doar singur realizezi de fapt cât de mic eşti.

    • Dorin Bofan zice:

      ggl, multumesc mult de comentariu. La mine, chiar daca e teama uneori (daca mergi noaptea singur prin padure e normal sa iti fie si teama 🙂 ), e si acel sentiment si sunt complet diferite. Spun asta fiindca l-am experimentat si in conditii de maxima siguranta, daca pot sa spun asa. 🙂

  4. Iuliana zice:

    Foarte frumos ai scris, si mie imi place sa fiu singura cateodata,cand sunt in padure nu mai imi vine sa plec acasa,parca gandesc altfel, mai clar si relaxat
    Imi place ce au spus si Andrei si Paul, foarte frumos.
    Numai bine

  5. Laurentiu zice:

    Sensibila incursiunie in lumea nevazuta a fotografiei!
    Trairi ce se cer traite pentru a oferi ulterior frumosul imagistic – aparent facil realizabil – „trecatorilor” din aceasta lume minunata a Fotografiei – o lume ce se lasa descoperita datorita noua,al privitorilor prin vizor.

  6. Adi GAZ zice:

    Deosebit!
    Si foarte adevarat.

    Un an plin de culoare sa ai.

  7. Andrei zice:

    Cred că tristețea vagă pe care o descrii tu aici se cheamă melancolie. Mai departe citez pentru că, deși o simt, nu pot eu exprima mai bine ideea …

    „Melancolia e întâlnirea pur optică dintre două singurătăți: a celui care contemplă și a spectacolului contemplat. Melancolia e spațiul efectiv născut între aceste două singurătăți: e singura formă în care ele se pot raporta una la alta.”

    „Privirea melancolică purtată de pictor asupra unui peisaj seamănă cu privirea purtată uneori asupra unui chip care ne spune ceva, fără să-și afle totuși dezlegare în labirintul memoriei noastre. Îl recunoaștem fără să-l mai putem cunoaște. În aceste condiții, a privi devine sinonim cu a savura un mister; îți găsești, cu alte cuvinte, plăcerea în faptul subtil de a trăi printre întrebări care te modelează, fără a avea pentru asta nevoie să capete răspunsuri. A iubi natura în limitele unei estetici a melancoliei înseamnă a iubi în ea o dilemă, a da răbdător ocol unei definitive depărtări.”

    Andrei Pleșu – „Pitoresc și melancolie”, p 73, 76

    • Dorin Bofan zice:

      Multumesc mult de comentariu si de interpretarea propusa, Adi. Mi-a mai zis cineva (tot un fotograf) ca e vorba de melancolie, insa nu ma identific neaparat cu sentimentul asta. Dar citind cuvintele lui Andrei Plesu se pare ca e foarte aproape.

  8. roxana o zice:

    Am sa iti raspund la „tristetea vaga ” care te invaluie, si care poate fi interpretata ca fiind melancolie, printr-o explicatie psihanalitica a unui concept Lacanian. ” Melancolia nu este decat indragostirea extrema, acea stare in care subiectul nu este nimic in comparatie cu obiectul iubit (si idealizat), o stare extrema care dureaza la infinit (pe cand iubirea, se stie, nu dureaza cine stie cat) si il propulseaza definitiv pe subiect pe orbita impulsiei mortii.” Infricosator nu? Dar, este parerea unui psihanalist. Ca psiholog pot sa iti spun ca Psihanaliza si psihologia dau interpretari diferite singuratatii, tristetii, melancoliei care nu sunt tocmai „poetice”ci tin mai degraba de sfera patologicului, adica, provoaca suferinta. In cazul tau”Tristetea linistii in singuratate” ,de care vorbeai, nu este altceva decat „singuratate creatoare”. Si este o stare de normalitate deoarece actul creatiei presupune contopire, uitare de sine, nu esti decat tu si acel moment unic. „Singuratatea creatoare” este splendoarea clipei care uimeste atat de mult, incat mintea noastra, aflata de obicei intr-o activitate instinctiva neantrerupta, se opreste si nu ne mai transporta in alt loc, in afara lui „aici si acum” in acea lumina, pare sa se deschida o usa spre o alta realitate, mereu prezenta si totusi rareori traita.

    • Dorin Bofan zice:

      Multumesc mult, Roxana. Fiind a treia persoana care imi spune asta (si cineva care stie despre ce vorbeste), acum sunt sigur ca nu e vorba de melancolie. 🙂 Termenul de „singuratate creatoare” e mult mai potrivit.

  9. Ada zice:

    Te numeri printre putinii oameni care stiu sa asculte linistea din jur, care privesc spre ei din cand in cand si pentru care singuratatea e unul din cele mai profunde sentimente pe care le-a experimentat. Ai privit fulgii de zapada, ai incetat sa respiri doar ca sa auzi vantul cum trece, cum se indreapta catre creste, cum atinge inaltimile si poate se opreste la o sueta cu soarele ascuns intre nori. :):P Felicitari pentru pasiunile tale si da…se pare ca vantul este pentru tine cum ploaia e pentru mine: nu-i pentru toata lumea ;)!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s