Gata, se-ncheie anul

Salut oameni buni,

Mai e un pic și-a mai trecut unul. Sper că ați folosit cu mult spor timpul din 2014. N-am fost foarte activ pe blog anul ăsta, dar am zburdat pe munți, prin Islanda și pe facebook (normal).

Ieri am trimis un newsletter în care am rezumat întâmplările mai importante din ultima vreme. Vă invit să-l citiți. Liniște, bucurii și zâmbete pentru anul ce vine. Și aventuri, desigur.



Posted in Anunturi | 1 Comment

Fàilte gu Alba! Welcome to Scotland!

Un text în engleză scris de Aura. Mai multe imagini și o descriere în detaliu a turei foto pe care o organizez la anul (și un mic ghid în completarea textului pentru cei care vor să meargă de unii singuri sau cu prietenii) găsiți aici:

First impressions

Only nine days spent in Scotland and I could proudly say that in-between day one and last I have witnessed the successions of all the year’s seasons – sometimes even all four in one day. Day of our landing 22nf of March– note the crew of only two this time: Dorin the brave-mind and Aura the curious creature – came with snow as I recall. Next day we had winter in the morning, spring around noon, autumn interfering with some raindrops and then summer unleashed for scattered moments. Scotland seams capricious indeed by nature. It’s hard not to notice under this circumstances that the simple tourist skin is very much in contrast with the local brand. Scots get so enthusiastic about sun that you can easily distinguish them even when the red hair and fair skin test has failed you. Here’s some inklings: Glasgow bus driver in a short sleeve shirt; outside snowfall mixed with sunrays, BMX riders in T-shirts and shorts not minding the powerful wind in Glen Coe; young lady walking in Fort William in blue jeans, a woolly but also in flip-flops versus us the genuine tourists and the other common passengers with: two pairs of trousers, fleece, windproof jacket and gloves. Not even the cap was too much for my taste of the weather.


Isle of Skye

First stop had to be Skye by all means and no wonder since there are so many things to see & do. The landmark Old Man of Storr is at only 45 minutes away by bike from Portree – the island’s capital city. The Kilt Rock (basaltic formation resisting from the Jurassic period) was found on the road to Staffin where a black sand beach was quietly waiting. Then came the Quiraing wonder path. Riding on the coast with it’s opening to the Atlantic Ocean, I recall how astounded I was by the view. To see mountain silhouettes on the other side of the water was just the peak of beauty!

Surrounding Trotternish peninsula and on our way to Quiraing what amazed me most was to see sheep with straight hair unlike the usual ones that come in sight; some wear wool socks with horizontal stripes that I find very mysterious and yet amusing. All of them in disguised freedom. You can spot one on almost all hills and wonder about their diffusion, but after a while the thin yard will outline their territory. Chocolate-brown cows will curiously take a head-to-toe look at you while wild horses won’t even be bothered by your presence.

Since we were on two-wheels on the run alongside cars, a strange thing to notice was that traffic signs will give directions but they won’t tell how many miles it will take until you reach your destination. One mountain guide with a van saved our last breath just while an imposing cumulonimbus cloud front was walking on our trace and at a faster pace. We were “warned” that people living in the islands of Scotland will be more friendly, but I believe it’s more or less the same, however in the city rules & rhythm are changing.

Next days we took revenge on the full Scottish breakfast and shortly after we were crawling to the room defeated: a pair of eggs, sausages, roasted tomato, the traditional haggis, toast with jam, muesli with yogurt,  pineapple juice and the list could go on despite the heavy conscience.


Glen Coe

In the country side time expands differently.  Our host in Glen Coe (Coe Valley) was mother of two – the oldest of my age – and she was still practicing endurance equestre. She had two horses in the courtyard and also this cottage family business. In-betweens she had to answer guests curiosity: what trails to take, what is worthy to see? This way we found about Loch Athriochtan (lake Athriochtan), Loch Leven and more. Next we needed to rent bikes. How much does one pay? Wait, I’m doing my math in Cadburys chocolate bars, need to convert back in pounds. 20 pounds will be charged for a hard tail well equipped and 13 pounds for a more modest bike although is not always that you can choose between your rental shops. Loch Leven was that day encircled by bike and let dears to cross our way. Wind would blow so hard from the front that even going downhill i kept paddling to get going. Busses with the inscription “Lochs&Glens” (lakes&valleys) can take you effortless to marvelous places but us like to be challenged and with so many paths offered, it’s a pity not to give in. Surprise are found easily. For instance while for some might be true that everyone here belongs to a clan I was surprised to see people still wearing kilts still. Don’t get ideas that all do. I just spotted a few (in Kinlochleven and in Fort William) and the kilts are usually worn at weddings or at social gatherings like the Highlands events.

By walk there are interesting trials to take like the one on the 3 Sisters massif but one needs to be well equipped elsewhere the risk is too high. The mountains of Scotland might not be that tall, but they do have a reputation for the harsh weather. The ever-changing meteorological conditions are on the other hand a good training for the ones who plan big in Himalaya. Experience, a good shape and the proper gear will keep you out of trouble. Should the case be needing a mountain rescue, they will surely not appreciate a city outfit. Equipment and mountain gear can be also rented. For 20 pounds a day you can get boots and an ice ax. We haven’t adventured in hill walking but staying at the foot of the mountain was enough to notice something enough strange for the typical European: seems that in the Nordic lands, soil is humid and with each step you take, if feels like walking on a pudding. We advanced on those paths to take some more photos. Didn’t stay long as there was a sort of innuendo in the wind that was sending us home. Here houses are cooler than the average European house and when you arrive in front of the sink you notice another funny thing: hot water jet separated by the cold one. I couldn’t quite get that well the reason behind it. In other words, one hand is due to get frozen while the other gets burnt. Can’t remember exactly why I haven’t asked our host about this as I’m more of the curious type then the hesitant. Right, I said though I can’t remember – I’m an remembering person.


City of Glasgow

I have done my homework and noted the attractions in the largest city of Scotland. I knew I wanted to visit the Burrell Collection for its Etruscan sculptures, also to meet Cezanne, Rodin and then walk in the School of Art and stop at the Willow Tearooms for a cup of relaxation and sit in one of those chairs designed by Charles Mackintosh himself. First we had to arrive to our hotel across the street from Glasgow Airport. From there to the city center one pays 8 pounds and it takes  about 20 min until you get there but you have Wi-Fi connection and leather skin seats. The way we traveled made us arrive 5 minutes too late at each destination. Seeing all my plans in ruins was the hardest part so we had to comfort ourselves with the thought that this episode shall continue. Another cheering thought was to visit one of the local mountaineering stores to look for some gear and compare prices. Although I believe most of the things are cheaper in my homeland, certain industries like clothing have a more mature market in the west countries and thus prices are lower. At the cash register I headed my card and I hear a reply that was more close to the sounds I would expect the monster of Loch Ness to utter then the salesman. Although I’m sure it was not Gallic, English wasn’t either. So maybe then a scotish. And to give an example on how different the sounds would be – here’s one: Och aye the noo’ (oh yes just now). He looked at my pour-tourist-understands-little face and repeated with patience and I figured that he was tempting me with the latest offer of products on sale.

Even before our landing I was curious before our trip to find some of the stereotypes for the tipic Scots and now that we were in a city and the density of humans rises dramatically with every squaremeter, I was looking attentively while stealing images from the opened street scene. I remembered to see in Glasgow’s a gesture repeating: crossing the street a young man pressed the passing button, looked right, then left and crossed without waiting for the green light to show. After all this days I could conclude now the profile of Scots: uncomfortably, however very cheerful hosts, polite in any circumstances, curious but in a discreet way, always ready to help even with information only and with a curious fashion sense (at least in the crowded cities).

Couldn’t leave the country without putting the mind at rest with the promise of a comeback. Strange or not, but all in all I feel this country starts gradually a dependency.


Posted in Calatorii | Leave a comment

Fotografii în trend

Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată de ce fotografiaţi, dar cred că-i sănătos să avem din când în când dilema asta. Greutatea întrebării îmbie la reflecție personală şi la reevaluarea practicilor pe care fiecare din noi le avem. Oare?

E adevărat ce vreau să comunic prin imaginile mele? Mă regăsesc în propriile mele lucrări? Am un stil bine pus la punct, care să reflecte motivaţia puternică de a crea imagini mai bune, cu o mai mare profunzime? Cât de sincer sunt de fapt? Sunt fotografi destui care fac o diferenţă cam rece între ei ca oameni şi ei ca fotografi. Aşa apar practic şi stilurile. Unii fac foarte bine fotografie turistică, alţii fotografie de modă, alţii ilustrează măiestria tehnică şi tot aşa. Şi regret de multe ori când privesc imagini foarte bune din multe puncte de vedere, dar cărora le lipseşte adâncimea. Din care spiritul creatorului s-a ascuns sau a luat-o la sănătoasa pe alte coclauri care nu au nicio legătură cu imaginea pe care o privesc. Vedeţi, oamenilor le este mai la îndemână să facă lucruri fără implicare emoţională, fără întrebări puse către ei înşişi.

Şi ştiţi de ce se întâmplă asta? Fiindcă oamenii au tendinţa să se conformeze. Adică urmează, aproape până la a copia, ce fac alţii, care au aparent mai mult succes decât ei. Am auzit de nenumărate ori expresii ca: “Imaginea asta trebuie s-o fac şi eu.”, “Am mai bifat un loc. Trebuie încercat în altă parte.” – clasic pentru fotografia de peisaj, “Nu ştiu ce să fac, nu-mi iese cum i-a ieşit lui.” Şi nu doar din partea unor fotografi care sunt la început. E ca şi cum fotograful ar trebui să urmeze un trend, să urce rapid o scară care să-i asigure popularitatea şi succesul imediat. E la fel ca obsesia pentru partea tehnică a fotografiei. Cumpărând mai mult, schimbând mereu aparatul, nu faci altceva decât să întreţii un viciu. N-o să devii în veci un fotograf mai bun. De-aia trebuie să te opreşti la un moment dat şi să încerci să afli încotro te îndrepţi. Am şi eu temerile astea, mai ales de când am început să organizez turele foto. O mare parte din energie se duce către învăţarea celor care participă, lucru onorabil de altfel şi care mă motivează la fel de mult ca fotografia în sine, dar şi către grija că trebuie să am aceleaşi practici pe care le au cei din domeniu: poze de making-of, colaborări cu distribuitorii de echipament şi tot felul de strategii de marketing care fie vorba între noi, la fotografii mari din afară nu prea se practică. Şi ştiţi de ce? Fiindcă oameni ca Bruce Percy, spre exemplu, care e unul din fotografii mari de peisaj din Europa, sunt mai preocupaţi de a deveni mai buni ca fotografi decât să se vândă. Sunt mai interesaţi de a-şi construi mereu o viziune mai puternică, de a scrie despre lucrurile care contează cu adevărat în fotografie. Ei inspiră prin ceea ce sunt, adică oameni pentru care fotografia este un mod de cunoaştere, nu prin ceea ce le dictează trendurile şi industria fotografică că ar trebui să fie. Dacă n-am spus asta de cel puţin cinci ori pe blog… Ştiu că-i greu să părăseşti cercurile vicioase şi să-ţi dai seama când te păcăleşti, ştiu că marketingul e un rău necesar şi ştiu că arta trebuie împărtăşită, iar artistul trebuie să se facă cunoscut, să fie sus pe val. Ştiu despre toate astea, fiindcă şi eu le fac. Dar dacă ne-am opri din când în când, pentru o clipă, şi ne-am pune câteva întrebări simple, lucrurile ar sta puţin diferit. Energia creativă s-ar orienta mai mult într-o direcţie a noastră.

Avem o comunitate fotografică absolut extraordinară aici, în România. Sunt atâţia oameni de la care putem foarte uşor să luăm exemplu în fiecare zi. Nu-i de datoria mea să vă spun care-s. Căutaţi-i doar pe cei care muncesc şi pun preţ pe calitate, pe cei care se provoacă mereu. Îi descoperiţi voi până la urmă dacă trataţi pasiunea asta cu sinceritate şi cu simţul celui care aşează munca înainte de toate. Puneţi-vă mereu întrebări şi folosiţi-vă de fotografiile altora ca să găsiţi propriile adevăruri. Fotografia ţine de atitudine, nu de trenduri. Şi-aşa o să vă descoperiţi şi pe voi, prin fotografie.

Aşa. Acum să vă zic de-un proiect fotografic pe care l-am demarat de anul trecut. Din 5 august până în 16 septembrie o să plecăm în Islanda. Toţi fotografii merg acolo, nu-i aşa? Asta ca să contrazic ce-am scris mai sus. Şi eu pic în capcană. Mi-am dorit însă dintotdeauna să văd insula asta. Şi-am stat şi m-am gândit cum ar fi mai fain s-o văd. Şi-am hotărât că cel mai fain ar fi să fie greu. Fiindcă greul te schimbă şi te face să suferi. Nu ştiu de ce şi-ar dori cineva să sufere în vacanţă… Aşa că, odată aterizaţi pe insulă, o să pedalăm până nu mai putem. Sau până o înconjurăm. Planul iniţial era să pedalăm până acolo, dar nu e destul timp. Vă spun asta, fiindcă peste vreo două-trei luni o să lansăm o campanie de strângere de fonduri pentru banii de mâncare. Suferinţa costă, ca să vezi. În schimb, o să oferim imagini din călătorie sub diferite forme, în funcţie de suma donată: printuri de diferite dimensiuni şi tablouri. Şi vă mai spun asta, fiindcă deşi Islanda e o ţară pe cât de specială, pe atât de fotografiată (pe bune dreptate, la urma urmei), noi ne-am hotărât s-o experimentăm mai cu încetinitorul. De data asta contează mai mult drumul în sine până la locurile alea frumoase. Şi cred că un drum de felul ăsta o să mă înveţe mai multe şi despre cum trebuie abordată în general fotografia. Deşi ştiu precis că numai de fotografie n-o să-mi ardă când o să se strice vremea, iar noi o să fim undeva, în pustiu şi ploaie. Şi-o să fiu atunci nevoit să păşesc pe teritorii necunoscute, să mă motivez cumva să fac imagini, să filmez, să scriu. Şi-ntre toate astea să pedalez. Abia aştept să scap printre dinţi cuvinte nepotrivite la adresa vremii. Vă mai ţin la curent despre cum evoluează lucrurile. Să fiţi sănătoşi şi să faceţi sport.

E greu pe drumul tău

E greu pe drumul tău

Posted in Ganduri | 6 Comments

10 fotografi ai naturii despre care ar trebui să ştim

Studiul fotografiei e important. Istoria e importantă. E un instrument la îndemână pentru oricine crede cu adevărat în ceea ce face. L-am lăsat pe dinafară în ultimul articol, dar în urma unor discuţii, am zis că ar fi util pentru toată lumea să ştim cui datorăm o infimă parte din munca noastră. Aşa că am făcut o listă scurtă cu fotografi de la care am învăţat de-a lungul timpului, privindu-le lucrările şi citindu-le scrierile, şi care au lăsat (lasă încă) o moştenire importantă pentru fotografia de natură aşa cum o ştim astăzi. Pe mulţi îi cunoaşteţi cu siguranţă, dar aducerea aminte nu a făcut rău nimănui. Lista nu-i nicidecum completă, pe unii cu siguranţă nu-i ştiu, iar alţii au avut poate un impact mai redus asupra mea. Aşa că trataţi-o ca pe o broşură care sper să vă îndemne la descoperiri proprii din istoria fotografiei.

Eliot Porter este unul din părinţii fotografiei color. A fotografiat subiecte diverse, însă este cel mai bine cunoscut pentru peisajele sale intime, lucrări care explorează lumea ascunsă a naturii, şi pentru fotografierea păsărilor, pentru care îşi construia locuri de pândă în copaci. A fost prieten cu Ansel Adams şi Alfred Stieglitz, care l-au încurajat să-şi urmeze pasiunea. Fotografiile lui au avut şi o influenţă puternică asupra eforturilor de protejare a naturii, în special datorită publicării cărţii In Wildness is the Preservation of the World.

Eliot Porter

Eliot Porter

Galen Rowell a inspirat o generaţie întreagă de fotografi prin imaginile şi proiectele lui. Alpinist cu multe premiere la activ, Galen a fotografiat și a scris despre expediţiile la care a luat parte în reviste ca National Geographic. A avut o rubrică permanentă în revista Outdoor Photographer (textele sunt pe site) şi a scris multe cărţi, cea mai cunoscută fiind Mountain Light, sursă de inspiraţie pentru fotografi ca Bruce Percy sau Marc Adamus. A fost prieten bun cu Jimmy Chin care, la prima lor întâlnire, l-a aşteptat 5 zile pentru a-i cere sfaturi despre o expediţie pe care o pregătea. Jimmy a spus despre el: “… he had already far overstepped the amount of life experiences for one person in lifetime“. A murit în 2002, în urma unui accident aviatic.

Galen Rowell

Galen Rowell

John Blackemore este considerat unul din cei mai importanţi fotografi britanici. Lucrările sale sunt o explorare a laturii intime şi restrânse a lumii naturale. A fotografiat multă vreme lalele în diferite aranjamente şi ipostaze. Găsisem mai demult un site pe care erau grupate mai multe lucrări de-ale lui, dar l-am rătăcit. Sper să vizitez o expoziţie cândva. A predat un curs de fotografie la Universitatea din Derby unde a inspirat numeroşi fotografi. Are şase cărţi publicate.

John Blackemore

John Blackemore

Michael Kenna se distinge printr-o abordare meditativă şi minimalistă a peisajului, fotografiind exclusiv alb-negru. Alegerea imaginilor monocrome este argumentată foarte frumos de următoarea afirmaţie: “It is quieter than color“. A vizitat de nenumărate ori Japonia pentru care are o fascinaţie aparte. Sursă de inspiraţie pentru mulţi şi singurul fotograf activ din această listă (probabil şi Blackemore mai fotografiază).

Michael Kenna

Michael Kenna

Edward Weston este considerat unul din cei mai influenţi fotografi americani. Cunoscut în special pentru natură moartă şi pentru nuduri, ambele subiecte fiind tratate cu multă sensibilitate, Weston a fotografiat cu aceeaşi pasiune şi natura. “I am not trying to express myself through photography, impose my personality upon nature (any manifestation of life) but without prejudice nor falsification to become identified with nature”. O parte din urmaşii săi au luat calea fotografiei, însă Brett Weston este poate cel mai fin observator al naturii dintre toţi.

Edward Weston

Edward Weston

Wynn Bullock a fotografiat atât alb-negru, cât şi color, având o fascinaţie aparte pentru lumină (Light Abstraction, 1939, chiar dacă nu-i o imagine de natură, reprezintă un studiu extraordinar al luminii). Întâlnirea cu Edward Weston a avut un impact important în evoluţia sa. Despre fotografierea naturii spune: “What I prefer is to trace the hidden roots of humanity deeply embedded in nature”.

Wynn Bullock

Wynn Bullock

Minor White a căutat, ca mai toți din listă de altfel, să treacă dincolo de aspectul descriptiv al subiectelor fotografiate, lucru explicat în eseul său bine-cunoscut “Equivalence: The Perennial Trend“. A fost co-fondator şi editor al revistei Aperture. “One should not only photograph things for what they are but for what else they are” e o treabă mai greu de realizat decât pare.

Minor White

Minor White

Vittorio Sella a fotografiat majoritatea lanţurilor muntoase din lume, adesea în premieră. A realizat, tot în premieră, ascensiuni de iarnă ale vârfurilor Matterhorn şi Monte Rosa. Ansel Adams a fost foarte impresionat de lucrările lui. Una peste alta, Sella a fost un pionier. Am stat mai demult, timp de-o săptămână, la refugiul din Gran Paradiso care-i poartă numele şi-a fost tare frumos. Am avut mai mereu imaginile lui în minte.

Vittorio Sella

Vittorio Sella

Bradford Washburn a urcat, a fotografiat şi a cartografiat munţii. Imaginile sale făcute din avion au fost folosite pentru găsirea celor mai bune rute în cadrul ascensiunilor, dar au şi o puternică valoare artistică. La 89 de ani a organizat o expediţie pentru măsurarea exactă a vârfului Everest, care are de fapt 8.850 de metri.

Bradford Washburn

Bradford Washburn

Philip Hyde a fotografiat atât alb-negru, cât şi color, imaginile sale având un rol important în protecţia mediului. Cărţile editate de-a lungul timpului la Clubul Sierra, una din cele mai vechi organizaţii de mediu, pentru care Hyde a fotografiat, au adus în atenţia publicului importanţa existenţei zonelor naturale protejate.

Philip Hyde

Philip Hyde

Oameni buni, cam ăştia-s o parte din fotografii de natură despre care ar trebui să ştim. Sunt mulţi alţii în timpurile noastre care fac o treabă minunată, dar i-am ales pe cei de mai sus fiindcă au făcut lumea mai bună prin munca lor. Iar pentru asta trebuie să ne mai aducem aminte din când în când de ei. Şi fiindcă imaginile lor m-au inspirat adesea. Ştiu că Ansel Adams nu-i în listă, dar fiind atât de cunoscut în lumea fotografiei, am zis să acord spaţiu şi altora, mai puţini populari, dar la fel de influenţi. Oricum numele lui Adams se leagă într-un fel sau altul de toţi cei zece.

Pe viitor, o să mai fac liste şi cu alţi oameni faini care fac din fotografie un mod de viaţă frumos. Şi dacă cumva ştiţi şi alţi fotografi europeni de natură care au marcat istoria (lista are doar trei), m-aş bucura să-i aflu şi să-i studiez.

Posted in Ganduri | 13 Comments

Instrumente la îndemâna oricui II

V-am povestit acum ceva timp, demult recunosc, despre un set de instrumente indispensabile pentru fotograf. Ziceam ceva de tehnică, de estetică şi de editare. Sunt multe instrumente de care ne folosim în fotografie şi eficienţa lor depinde în primul rând de însemnătatea personală a imaginilor pe care le realizăm. Dacă fotografia nu ar fi mijloc de comunicare şi expresie pentru idei, gânduri şi sentimente, atunci aş alege să-mi ocup timpul cu altceva. Impresiile despre lumea care mă înconjoară, felul meu de a fi, cu bune şi cu rele, e acolo, în fiecare cadru. Aşa încât trebuie, în primul rând, să fiu un bun observator al mediului şi al sinelui. Apoi am nevoie să simplific, să rezolv cumva complexităţile întâlnirilor mele. Fiindcă simplitatea înseamnă claritate a viziunii. Pentru ca după un timp să-mi dau seama că fotografia e un experiment, o înşiruire de erori care mă ajută să descopăr ceva, să-mi creez puncte noi de referinţă în cunoaştere.

Nu cred că mai este nevoie să spun că a vedea este în sine un dar de care ne folosim inconştient în fiecare zi. Şi la fel de evident este că noi, fotografii, vedem altfel. În funcţie de genul fotografic pe care-l practicăm, ne obişnuim vederea cu anumite alăturări de elemente, cu situaţii, cu diferite tipuri de lumină şi tot aşa. Suntem observatori, iar calitatea de a observa este poate cel mai important instrument la îndemâna noastră. Când observăm, avem o implicare atât emoţională, cât şi cognitivă faţă de subiecte. Toată treaba se desfăşoară inconştient şi foarte repede, dar e o reacţie dezvoltată în timp. Din spiritul de observaţie antrenat se nasc de fapt imaginile frumoase şi explicat pe larg înseamnă:

  • a recunoaşte momentul şi alăturarea de elemente care-l evidenţiază, fie că ne referim la obiecte, culori sau diferenţe de contrast;
  • a traduce momentul într-o imagine autentică stării de fapt şi emoţionale în care ne aflăm.

Poate că n-are rost să vă zic că fotografiile nu se produc singure, dar vă zic totuşi că şansele de a face fotografii bune cresc odată cu motivaţia noastră de a ieşi din casă. Cei mai buni fotografi sunt aceia care petrec cel mai mult timp pe teren. Acolo te întâlneşti cu subiectele, acolo o dai în bară, acolo înveţi. Despre tine şi despre ceea ce îţi place să fotografiezi. E atât de evident, încât nu mai insist.

La urma urmei, cât de greu o fi să simplifici un cadru până rămâi cu esenţa? Natura nu-i un studio din păcate. Însă simplificarea conduce de cele mai multe ori la reprezentări a ceea ce nu se află propriu-zis în faţa noastră, adică la interpretări personale. Simplificând, fotografiem o scenă care nu există decât pentru noi. Când privim, percepem totul sau aproape totul din câmpul vizual ca ceea ce este, obiectiv. Când privim selectiv, când alegem să excludem anumite porţiuni şi elemente până în punctul în care nu mai este nimic de scos, atunci percepem lucrurile ca altceva decât ceea ce sunt (Minor White a zis-o, nu eu). De aceea, simplificarea ar putea fi cea mai eficientă formă de interpretare a unei scene. Un alt lucru important care se întâmplă este că găsim adesea elementul sau situaţia care se opune caracterului obişnuit al scenei observate. Adică ceva-ul prin care imaginea devine formă personală de expresie. Cele mai bune fotografii sunt simple.

Continuând, ajungem într-un punct în care ne simțim confortabil cu rețetele pe care le descoperim. Sau credem că le descoperim, fiindcă majoritatea, dacă nu chiar toate, deja există. Problema este că satisfacția asta a reușitei sigure, bazată pe o formulă testată în imagini anterioare, tinde să subjuge spiritul de observație. Cheia dezvoltării felului în care privim este noutatea, mai precis a vedea dintr-o perspectivă diferită ceea ce ne place să fotografiem. Fotografia este de fapt un experiment personal continuu, iar caracterul ei autentic stă și în încercarea de a pătrunde mai adânc în propriile convingeri și chiar de a le sfida. O să eșuăm de multe ori până la un rezultat mulţumitor. Însă e doar o chestiune de timp până venim cu ceva nou şi reprezentativ pentru cum suntem la momentul respectiv. Sau cum am putea fi, fiindcă imaginile idealizează adesea condiţia fotografului.

Aşa cum scriitorii îşi exprimă ideile în cuvinte, așa și fotografii își exprimă ideile în imagini. Textele pot să aibă profunzime sau să fie nimic mai mult decât o înșiruire neinteresantă sau neinspirată de cuvinte. E valabil și pentru imagini. Sunt imagini care nu comunică absolut nimic, altele care sunt doar drăguțe și altele care te fac să tresari, să te întrebi sau în care să te regăsești. Între fotograf, imagine și privitor se poate crea o legătură prin intermediul conceptului. Acesta poate să reflecte o realitate exterioară, dar e de-a dreptul fascinant când reflectă o realitate interioară. Imaginile sunt tot un limbaj care, așa-mi place mie să cred, explică ceea ce cuvintele nu vor putea niciodată. O imagine completă empatizează cu privitorul, iar privitorul i se destăinuie atunci când o privește. O imagine bună are un înțeles dincolo de frumusețea ei aparentă. Subiectivitatea poate înclina balanța, desigur, însă imaginile care stăruie sunt universale, sunt pentru și despre noi toți. Ilustrarea unei idei, a unei dorinţe, a unui gând sau a unei stări într-o imagine este scopul instrumentelor care definesc fotografia. Dar este şi un instrument în sine. Fiindcă o imagine bună are punct de pornire, fie că ne dăm seama sau nu, un concept.

Cam abstract ce-am spus mai sus, aşa-i? Sunt doar nişte indicii ale unor lucruri pe care fiecare trebuie să şi le descopere. Vă aparţin. Momentan nu pot să vă explic mai bine de atât. Cred însă că dacă (ne) observăm, simplificăm şi experimentăm, avem toate şansele să fim nişte fotografi buni. Măcar pentru noi înşine.


Posted in Ganduri | 4 Comments

Provocări şi începuturi


Am trimis acum câteva zile ultimul mesaj către oamenii buni de peste tot prin intermediul celui de-al doilea număr al newsletter-ului. Nu-l mai scriu încă o dată aici, că-i lung şi elementele se aranjează diferit (chestiuni tehnice), dar vă dau linkul. Am tras o linie imaginară la sfârşitul acestui an şi am scris despre lucruri mici, dar faine, care s-au întâmplat. Am mai scris şi despre nişte sfaturi pe care le-am testat pe mine însumi. Şi care din când în când mai funcţionează. Imaginile favorite din 2013 sunt de asemenea pe-acolo. Şi nu în ultimul rând, am privit spre ce ne aşteaptă anul viitor. E vorba de ceva care mă entuziasmă la fel de mult pe cât mă sperie.

Aveţi grijă de voi. Newsletter-ul e-aici: Provocări şi începuturi.


Posted in Ganduri | Leave a comment

Ture foto în 2014

A trecut ceva timp de când nu am mai scris aici şi ştiu că sunt dator cu un articol. Dar n-am stat degeaba. Am lucrat la un site nou şi am programat câteva din turele foto ce vor avea loc anul viitor. De când m-am întors din Norvegia, am mai făcut şi câteva ture frumoase în munţii noştri, în Ceahlău şi în Ciucaş. În Ceahlău a avut loc şi tura foto de la sfârşitul lunii octombrie unde am fost alături de oameni faini cu care am împărtăşit momente bune. Încă nu-s eu instructorul care mi-aş dori să fiu, dar o să muncesc în continuare şi la latura asta atât de necesară şi deopotrivă aşa de frumoasă. Discuţiile pe care le-am purtat în fiecare seară pe baza unor sfaturi pregătite special pentru ture m-au ajutat mult şi au avut un ecou pozitiv în rândul participanţilor. O să le dezvolt în lunile următoare într-un material mai amplu al cărui titlu l-am găsit. Mai trebuie conţinutul. 🙂

Învăţ printre altele să fac o diferenţă clară între fotografie şi marketing. Sunt chestiuni care nu au nici măcar o legătură vagă una cu cealaltă şi care totuşi nu se exclud. E foarte uşor să cazi în capcana mercantilismului şi să uiţi de bucuria pe care ţi-o aduce fotografia, de provocarea de a realiza lucrări autentice şi de a te arunca în necunoscut. Fotografia este în momentul de faţă o cunoaştere de sine şi aşa va rămâne dacă o tratez cu respect.

Bun. Să revin la partea cu promovarea, fiindcă trebuie. Una din turele interesante de anul viitor va fi cea din Norvegia, de la începutul lunii iunie. E prima mea tură în afara ţării şi se va desfăşura în locuri pe care le-am vizitat pentru prima oară în 2011 şi din nou anul acesta, când am făcut împreună cu Laurenţiu şi un film al călătoriei. Puteţi afla toate detaliile dacă daţi click pe imaginea de mai jos. Eu zic că o să fie o experienţă frumoasă, apropiată de natură, fără prea mult confort, dar care o să lase amintiri de durată. Mai pregătesc ture în Elveţia, Lofoten şi desigur, la noi.


A, şi-am făcut şi un newsletter (ăsta-i primul număr) la care vă puteţi abona pe site sau folosind butonul din stânga paginii din link. N-o să-l trimit decât când am ceva fain de spus sau de arătat. Cam asta ar fi. O să revin curând cu articole noi şi o retrospectivă în imagini a anului ce-o să-şi ia rămas bun într-o lună. Aveţi grijă de voi.

PS: Şi-o poveste frumoasă despre artă. Aşa cum noi nu putem s-o pricepem. Fiindcă suntem prea obişnuiţi cu normalitatea.

Posted in Anunturi | Leave a comment

Drum în Neastâmpăr

Textul de mai jos este scris de Aura, căreia îi mulțumesc pentru răbdare și pentru că a ținut pasul cu noi într-o călătorie deosebită prin ținuturile vestice ale Norvegiei. Jos de tot puteți vedea și clipul la care eu și Laurențiu am muncit mult și cu bucurie. Și din cauza căruia am ratat o mulțime de imagini. 🙂

Cu ce gânduri trebuie unul să se-mpace pentru a intra a doua oară în bocancii unde apa se umflă la fiecare pas şi popas? Nu-mi aduc aminte neted, dar ştiu că dacă n-o făceam însemna că îmbătrânisem, şi mai mult, degeaba.  Un gând ocupant care îmi dă mereu târcoale, un pas care mă invită să-l despic pe următorul şi tot aşa ajung într-un nonloc răpitor. Şi e un nonloc nu pentru că nu ar exista, ci pentru că dacă i-aş spune altfel, ar fi un loc nelalocul lui de frumos, de care nu m-aş putea apropia pe hartă decât aleator într-o zonă central-vestică a Norvegiei. Iar dacă ar fi să-l descriu, aş vorbi despre şisturi printre paturi dese de muşchi, pulberea de ceaţă, ciuperci zdrenţuite şi copaci muţi pe dinafară şi fermecaţi pe dinăuntru. Iar acesta a fost doar primul contact cu natura norvegiană. Undeva pierdută, acolo o dumbravă minunată ştiu că aşteaptă următoarea escală – ce curioşi îi va aduce?


Nas curgător în rafale dese, dureri de cap şi ameţeli care rimează în acord perfect cu serpentinele, umezeala care dă coate să-ţi intre-n os, bagajele care stau uneori mai comod decât pasagerii, toate acestea nu erau desigur decât mofturi faţă de ce ne oferea spaţiul din largul ochilor. Case la casa lor, bine aşezate şi în acord unele cu altele. Ba cu pălărie de iarbă pentru izolare termică, ba cu ferestrele adormite. În largul drumului, căsuţele-toaletă sunt mai la tot pasul, fie că e şchiop, fie că ai compasul mare. La fel şi campingurile – singura condiţie aici este să te depărtezi un pic de aglomerările urbane unde ofertele de cazare se întind boiereşte la cine-ştie-şi-nu-vrea-să-dea-mai-mult-cât. Cunoscând însă faptul că terenurile pentru campament au băi încălzite cu duşuri şi bucătării utilate unde apa rece şi cea caldă curg fără reţineri în schimbul sumei de 60 coroane norvegiene (echivalentul a 30 lei) – cine să le reziste?


Noaptea îşi pierduse pulsul, iar zorii care-i luaseră locul tăvăliseră cerul într-o pulbere gravă de nori. Aşa se deşteptau gândurile dimineţilor norvegiene, într-un soi de bună dispoziţie complice. Sacul de dormit şi-ar fi scuipat conţinutul zburdător afară dacă n-ar şti că-l aşteaptă un alt sac, de compresie.

Ziua curge pe mersul călătorului. Ai vreme fotogenică, vreme de călărit kilometri în maşină şi vreme de cercetat poteci de munte.  Pionii sunt trei: Laurenţiu, Dorin şi Aura. Armamentul tehnic numără un GoPro, un Nikon D4, un Nikon D7000, un Canon 450D, cu obiectivele lor tele sau wide, dar şi strămoşescul Nikon D40 folosit când ca presse-papier, când pentru fotografie. În Norvegia lumina e o grozavă ghiduşie: vine, pleacă, mai ciupeşte un vârf de munte, mai trage de moţ un nor, se-nvârte într-un picior de rază şi apoi se dizolvă în alte tonuri, grave. Cât despre vreme, am văzut zăpadă la mijloc de septembrie şi la altitudini relativ joase, ne-am întâlnit cu vântul cel mai aprig (care-a culcat la pământ cortul nostru zdravăn), am fost puşi de ploaie în saramură, şi nu de puţine ori, dar am avut parte şi de “vreme bună”.  Ana, care ne citeşte acum, râde; ea ştie că nu există vreme rea – şi mai ales în Norvegia – există numai îmbrăcăminte mai mult sau mai puţin potrivită. Şi de la ea ştiu şi eu şi voi acum.


Cum câştigăm altitudine, dezordinea gălăgioasă a culorilor iese din camuflaj. Toamna o găsim răvăşită ca o actriţă machiată în grabă. Ne place aliajul ei, adulmecăm drumuri spre vârfuri şi răsărit de soare. Mai sus, mai sus, ceva ne cheamă. Frontalele treze pe o linişte surdă, care acasă e pe cale de dispariţie. Lăsăm în urmă un nesmintit fiord cu nume Geiranger, urcăm spre vârful Dalsnibba. Acolo sus, zăpada arată ca o furie scăpată din labirintul muntos. Urcăm pe ea şi ea pe noi. Nu-mi aduc de atâta frig aminte şi nici nu uit ce văd când sunt pe vârf. Laurenţiu şi Dorin s-au transformat treptat în norvegieni. Rezistă frigului, apar şi dispar în zare precum nişte năluci călare pe trepied. Dovezile sunt capturate. Prada nu fu deloc uşoară. Iar acesta a fost traseul meu preferat. Pentru Laurenţiu şi Dorin cred că Trollveggen a produs o satisfacţie asemănătoare. N-aş sti sigur, dar ce te face neclintit de admiraţie când dai piept cu cel mai înalt perete vertical de stâncă din Europa? Nu ştiu despre cei care încearcă aici cele mai extreme sporturi, dar mie una mi se pare că locul toarnă spaima în ochii celui ce de sus priveşte hăul. În jur – o mare de munţi. Drumul la întoarcere a fost alunecos şi înşelător, iar în noaptea târzie, prăbuşiţi în cort, foamea rămase ca un nod în gât.


Schimbăm campingurile mai des decât tricoul. E un acel “domol” al locurilor aşezate care potoleşte gândul de aventură. Praful aici nu se pune niciodată după cum observă Laurenţiu, nici nu are cum la cât plouă. Şi plouă, plouă mereu în unghi drept sau strâmb când dă vântul ghiont. Şi totuşi, sunt atâtea de făcut aici, că de multe ori uiţi la cât se închide campingul şi supermarketul (în rarele ocazii când îl găseşti prin sălbăticie). Meniul sau “regimul alimentar” se repetă atât de des încât nici tăcâmurile nu-l mai înghit. Şi ce dacă…

Iar dacă Dorin a rămas în inerţia trăirilor de pe vremea acelor zile de vacanţă când se transformase într-un trol şi muntele îl avea la picioare, eu oftez la gândul că la radio din 10 cântece, 3 le cântă Bruce Springsteen (aici e de mine!), unul e de la Queen, altul de la Dire Straits. Se aude şi Phill Collins, U2, Sting, INXS, Billy Idol & co.

Au fost şi zile cu baie rară de soare, nopţi cu somn fracturat, căi spre noi înşine pe care nu ne mai avântasem, gânduri înălţate de zmeie şi urme bune în amintirile pe care le strigăm astăzi. Acestea sunt frazele paşilor nordici. Nu le credeţi pe cuvânt, urmaţi-le drumul.

Și clipul de care vă spuneam. 🙂

Norge 10

Posted in Calatorii | Tagged , , , , , , , | 2 Comments

Instrumente la îndemâna oricui I

O fi ciudat sau nu, dar nu am reuşit niciodată să mă asociez cu imaginea clasică a fotografului cu aparatul la gât care umblă prin toată lumea, pe străzi sau pe munţi. Nu, nu sunt eu acela. Şi mai mult decât atât, nu mă pot asocia cu tehnica care stă în spatele, sau mai des, în faţa imaginilor. Adică, atunci când mă privesc pe mine însumi din exterior, nu văd niciun aparat în mână sau la ochi. Văd un om care umblă, care priveşte, care trăieşte. Singur sau cu oameni care-i împărtăşesc sentimentele. Îmi mai pică în mână din când în când un aparat care nu-i al meu. Şi sincer vă spun că nu ştiu ce să fac cu el. Adică ce să testez? Despre ce ar trebui să-mi dau seama? Ar trebui să-mi placă? Habar n-am. E un instrument atât de îndepărtat de felul cum percep eu actul fotografic, încât nu mă pot pur şi simplu identifica cu el. E amuzant dacă stau bine să mă gândesc. Folosesc o unealtă de a cărei prezenţă nu sunt foarte conştient (mai puţin după ce-l scap). Concluzia este că tehnica nu-i punctul meu forte şi nu mizez pe ea atunci când fotografiez.

În afară de partea tehnică a fotografiei, mai sunt câteva instrumente a căror însemnătate ar trebui să fie superioară mecanicii, opticii şi electronicii. Elementul estetic al imaginii este de fapt marea capcană a fotografiei. Se scriu cărţi, se fac cursuri, dezbateri şi analize pentru un set de reguli care se învaţă într-o zi după cum bine spunea cineva într-un interviu. Omenirea insistă să afle mai multe despre principiile esteticii când de fapt le avem adânc întipărite în gene. Sunt persoane preponderent vizuale şi acelea au o înclinaţie nativă spre a descoperi mediul încojurător privind. Înainte credeam că poţi să înveţi cum să compui un cadru. Acum nu prea mai cred. De prea puţine ori gândim cu adevărat compoziţia. E un instinct care se dezvoltă prin practică şi puţină teorie. Dar rămâne un instinct, o intuiţie conştientă. E ca-n sport. Cu cât exersezi mai mult, cu atât îţi creşte capacitatea respiratorie şi rezistenţa fizică. Cam aşa e şi cu estetica. E un fel de rezistenţă vizuală care trebuie antrenată pentru a progresa. Dar când alergăm sau pedalăm, nu prea gândim paşii sau cum se-nvârte roata. E de fapt o treabă valabilă pentru întregul proces fotografic.

Toată lumea are impresia că ştie să editeze imagini. Şi chiar aşa e! Toată lumea se pricepe. Doar că editarea e un instrument ce trebuie folosit cu măsură şi a cărui principală calitate este subtilitatea. Să repet: subtilitatea. În traducere, chestiunea asta se referă la atenţie pentru detaliu, fineţe şi faptul că reuşeşti să nu pui între tine, autorul, şi privitor un zid în calea transmiterii mesajului. Mi se întâmplă des să explic un lucru şi să mă complic atât de tare în explicaţii încât să nu mai ştiu ce vroiam să spun. Cam aşa e şi cu editarea, cu cât e mai simplă şi la obiect, cu atât mai bine. Sunt fotografi, aici mă includ şi pe mine, care cunosc o mulţime de metode avansate de editare: selecţii de tonuri, de culoare, pe zone din imagine, contrast local, tot felul de măşti, îmbinări pentru interval dinamic sau focus, orton, etc. În general, e bine de ştiut cât mai multe despre editare şi de exersat des. Asta ne-ajută să realizăm la final cât de inutilă este de fapt editarea excesivă, atât ca timp, cât şi ca multitudine de metode folosite. În ultimii doi ani, mi-am simplificat modul de lucru în faţa calculatorului destul de mult şi totul a venit cumva natural. E drept că mi-am schimbat şi felul de face imagini, de a vedea lucrurile, însă simplificarea editării a adus o îmbunătăţire în felul de a percepe actul fotografic. Şi ştiu fotografi foarte buni care pot să facă îmbinări de expuneri sau o conversie alb-negru la fel de uşor şi rapid.

Acum o să spuneţi “Bine, bine, şi ce mai rămâne dacă scoatem din ecuaţia unei imagini bune tehnica, compoziţia şi editarea?” Păi nu le scoatem. Toate instrumentele astea un rol cumulativ şi sunt menite să sprijine un element esenţial al fotografiei: conceptul. În general, imaginile de natură sunt idei bazate pe ceva din realitate, care mai apoi sunt filtrate prin experienţele, motivaţia şi sentimentele care ne aduc faţă în faţă cu ceea ce fotografiem. Aşa apare mesajul capabil să treacă de însemnătatea aparentă a subiectului şi să creeze legătura emoţională între imagine şi privitor. Sunt mai liniştit când reduc fotografia la explicaţia de mai sus. Devine simplu şi chiar am şanse să fiu astfel un fotograf mai bun.

Tehnica, compoziţia şi editarea sunt indispensabile, aduc frumuseţea descoperirii când învăţăm despre ele, scot la iveală copilul şi meşterul din noi. Avem nevoie de unelte în munca noastră. Ca să descoperim Spiritul… (după cum frumos de tot spunea Brâncuşi)

În încheiere, încerc un exerciţiu simplu din două întrebări: aţi făcut imaginea care să treacă peste obiective scumpe, reguli de tot felul şi editări pretenţioase şi în faţa căreia să staţi, voi şi cei care vă privesc, în uimire şi linişte? Dacă aţi trăit măcar o dată un aşa moment de inspiraţie, vă simţiţi în stare să repetaţi mişcarea?

În partea a doua, pe care încă nu am scris-o (dar am ideile notate în carneţel), o să mă strădui să găsesc alte instrumente la îndemâna oricui, dar pe care trebuie să le punem mereu înaintea tehnicii, compoziţiei şi editării. Şi care chiar funcţionează. Am fost şi eu foarte surprins la ultimele ture foto când am realizat că dacă pui o persoană aflată la începuturile drumului fotografic, într-un context favorabil pe care îl creezi tu şi nu neapărat mediul, rezultă fotografii surprinzătoare. Detaliez în curând.

PS: Avoiding the Internet Popularity Trap este un articol deschizător de minţi şi care are legătură cu ce-am scris mai sus. Am dat de el accidental, dar aşa mă bucur… Omul mi-a luat gândurile din cap şi le-a exprimat simplu şi pe înţelesul tuturor. Deşi nu toţi vor înţelege, asta e clar.

Rain Catchers

Rain Catchers
Click pe image pentru toată seria.

Posted in Ganduri | 8 Comments

Slăbiciunea obişnuinţei

Pedalez în forţă prin pădure. Cred că am parcurs vreo 10 km şi simt că e cazul să fac o pauză. Iau o gură de apă şi brusc mă-ncearcă ameţeala. Aşa-i când corpul e forţat de o minte nestăpânită, ce refuză să lase să treacă o zi (eh, aici mint) fără să fi făcut ceva greu. Se face linişte. Dispare şi ţiutul din urechi, iar ochii îşi încep căutările. Ceva subtil, dar limpede se întâmplă. Trebuie să fi fost ameţeala, cea care m-a pus faţă în faţă cu evidentul unei situaţiei ciudate. Am privit pădurea asta de atâtea ori încât am dezvoltat reflexe compoziţionale. Am tot acumulat alăturări de situaţii şi elemente care mi-au atras atenţia şi pe care le-am fotografiat. Repetitiv şi inconştient. Şi stau bine pe picioare în faţa încercărilor mele de a vedea mereu din altă perspectivă. Privesc într-o tăcere interioară absolută verticalitatea trunchiurilor, petele de lumină laterală blândă ce aprind frunzele, zonele neclare, crengile interpuse, praful şi musculiţele dansând. Aud zgomote familiare, iar răcoarea pădurii îmi calmează ca de fiecare dată respiraţia. Şi totuşi parcă se repetă. Privesc la fel şi nu-mi scot din minte imagini pe care le-am mai făcut. Într-un final îmi dau seama de greşeală. Şi ce senzaţie plăcută! Îmi întorc brusc privirea către o sticlă veche care-mi tot făcea semn s-o ridic. Văd fluturii pe care am tot încercat să-i evit pe traseu (mai exact molia aceea în nouă puncte, amata phegea, care ne-a vizitat ţara). Mă apropii de ei şi-i studiez. Mai departe e o grămadă de crengi ca un adăpost din timpul rezistenţelor. Cărări şi mii de frunze fosilizate. O fantă de lumină perfect orizontală din poiana de la marginea pădurii. Iar eu eram indiferent la toată desfăşurarea de forţe din jurul meu.

Cu timpul ne formăm un stil. Avem fiecare un set de formule care funcţionează. Ne impulsionează să facem mai departe fotografii, să continuăm să descoperim lumea şi pe noi înşine. Sau nu. Căci n-o să ne dăm seama când are loc cu încetineală picajul în deprinderi. E periculos pentru oricine care născoceşte lucruri frumoase din experienţe şi talent, care creează de multe ori din nimic. Obişnuinţa este totuşi sănătoasă, căci demonstrează pasiune. E parte a vieţii noastre şi ne modelează caracterul şi felul de a percepe lumea. Faptul că facem acelaşi lucru de sute şi mii de ori până ne iese este una din calităţile fotografului. Exact, până ne iese, adică atunci când realizăm o imagine bună, dar şi diferită. Asta-i combinaţia care face înaintarea pe un drum propriu, numai al nostru, posibilă. Să copii, chiar şi pe tine însuţi, e foarte la îndemână. Să fii diferit de dragul de a fi diferit e iarăşi la îndemână (şi în afara oricărui scop). Între astea două extreme e o cale de mijloc greu de urmat. O asemuiesc cu o coardă fixată sus de tot între două stânci peste care, atunci când trecem, trăim frumuseţea descoperirii. Dar ca să facem asta, trebuie să ne obişnuim cu înălţimea, cu îngustimea corzii, cu rateurile.

Efortul ameţitor al bicicletei mi-a oferit un punct de vedere nou. Sunt tras de mânecă mereu de căutare, doar că e mai uşor să neglijez şi să mă rezum la ceea ce ştiu deja. Am stăruit atunci asupra acelei realizări subite, am privit cu alţi ochi în jur şi-am plecat. Fericit că încă pot să simt şi să observ în afara spaţiului fotografic familiar. Un declic oportun şi-am ieşit din blocaj. Nici talent, nici inspiraţie, ci doar oboseală. Şi asta-mi confirmă încă o dată că e nevoie de muncă şi-o minte deschisă pentru ca lucruri proaspete să se întâmple.

Capacitatea de a crea este de fapt o căutare necontenită, iar obişnuinţa îşi păstrează importanţa doar dacă include şi elementul descoperirii. A face imagini e un act pe cât de normal şi simplu, pe-atât de revelator de fiecare dată când declanşăm. Fotografia trebuie să ne dezvăluie mereu ceva nou şi să aducă cunoaştere.

(Cu o legătură strânsă cu articolul de mai sus, Guy Tal spunea foarte elegant în interviul pe care l-am făcut împreună acum mai bine de un an, că nimeni nu a primit premiul Nobel pentru conformare. Cât de frumos sună asta!)

Windswept bloom

Windswept bloom

PS: Îmi place ce spune doamna, îmi plac filmările din natură şi cum cade copila în zăpadă. Şi sper să fac într-o bună zi highlining.

Posted in Ganduri | 2 Comments